Actorul născut și crescut în Manhattan, New York, este primul american care a jucat în limba română într-un serial de televiziune autohton – Tanti Florica, unde a împărțit platoul de filmări cu legendarul Florin Călinescu. Printre producțiile unde poate fi văzut se numără serialul Camera 609, care poate fi urmărit pe Netflix, sau în show-ul TV Poveste de familie, ce poate fi vizionat pe Antena Play. Totodată, actorul a realizat voice-over pentru mult lăudatul documentar realizat de Tudor Giurgiu, Nasty, disponibil pe HBO Max.

A jucat în numeroase filme alături de actori de talie mondială, nominalizați la Oscar, precum Vanessa Kirby în The World to Come sau John Malkovich în filmul care va fi lansat în curând, The Yellow Tie, ce spune povestea faimosului compozitor român Sergiu Celibidache. Filmele la care a lucrat în România au fost proiectate și au câștigat premii la festivale prestigioase precum Berlinale, Biennale (Festivalul de Film de la Veneția), Cannes și San Sebastian, printre multe altele. Am discutat cu actorul pentru a afla mai multe despre viața sa în România și motivul pentru care preferă să lucreze și să trăiască aici.

Care erau visele tale din copilărie/adolescență și care sunt ele acum?

Cred că ziua în care încetezi să visezi este ziua în care viața ta se sfârșește. Visele nu mor niciodată, ele doar devin realitate.

În copilărie, după ce deja descoperisem dragostea mea pentru actorie – cum se spune, nu eu am ales actoria, ci actoria m-a ales pe mine – visele mele erau cele obișnuite ale unui actor. Bineînțeles, îmi repetam discursul pentru Oscar de nenumărate ori și încă îl perfecționez, deoarece acel vis încă nu s-a împlinit. Visam și să fiu mai mult decât un simplu actor – să fiu muzician, să fiu artist de benzi desenate, să fiu comedian de stand-up. Visam să fac de toate! De exemplu, încă visez să sar cu parașuta și într-o zi o voi face. E amuzant că visam și să locuiesc în Europa, dar în locuri stereotipice precum Italia, Spania, Franța. Nu am visat niciodată că ar fi România!

Deși încă nu am câștigat Oscarul, multe vise din copilărie s-au împlinit aici, în România. Am jucat alături de actori nominalizați la Oscar. Am jucat într-un sitcom cu public live. Am jucat în filme care au avut premiere și au câștigat premii la Veneția și Cannes. Un vis de actor pe care nu-l aveam în copilărie, dar îl am acum – și care încă nu s-a împlinit deoarece filmele acestea nu existau când eram tânăr – este să obțin un rol într-un film Marvel, pentru că eram pasionat de benzi desenate când eram copil și acum scriu benzi desenate.

Pe măsură ce îmbătrânești, visele se maturizează, trecând de la simplul „să mă îmbogățesc și să devin faimos”. Nu îmi mai pasă de asta. Acum, vreau doar să îmi câștig existența din asta și să fiu respectat de colegii de breaslă. Vise mai realizabile. Visez să trăiesc într-o vară eternă, având reședințe în ambele emisfere.

Un vis nou, care a evoluat din viața mea în Europa și experiența în antrenarea dialectelor, este să deschid într-o zi un institut pentru studiul comunicării în limba engleză ca limbă secundară. În special prin comedie. Ocazional, susțin spectacole de stand-up comedy la open mic-uri în limba engleză în diverse locuri din Europa – Londra, Berlin, Copenhaga, București. Publicul este mereu un amestec de localnici vorbitori de engleză și străini. Toată lumea spune că umorul nu călătorește ușor pentru că este specific culturii. Nu am găsit că ar fi 100% adevărat, dar există nuanțe, iar poate un spectator din Orientul Mijlociu înțelege un cuvânt englezesc puțin diferit față de un spectator francez, din cauza modului în care sensul acelui cuvânt se traduce în limba sa. Astfel, ambii înțeleg gluma, dar poate în moduri diferite. Găsesc acest lucru extrem de fascinant ca cineva care studiază cuvintele.

Dacă engleza va deveni limba comună în care vom comunica într-o lume globalizată, ar trebui să studiem cum. Și crede-mă, nu există nimic mai amuzant pentru un vorbitor nativ de engleză decât să privească cum un funcționar francez și un turist spaniol se ceartă în engleză, a doua limbă pentru amândoi. Cred că studiul acestui fenomen ar putea să ne aducă mai aproape și să îmbunătățească comunicarea între culturi.

Poți să împărtășești câteva situații amuzante din experiența ta profesională?

Cu mare plăcere. Îți răspund la această întrebare chiar de Halloween, așa că o să-ți povestesc o întâmplare de la un Halloween de acum vreo zece ani.

Eu și Bianca colaborăm frecvent la proiecte de film și televiziune. În 2013 filmam o scenă dintr-un scenariu pe care l-am scris împreună, „Say Goodbye to Hollywood”, o poveste pe care o adaptez acum într-un roman. Bianca era regizor, iar eu jucam rolul principal. Scena avea loc de Halloween în poveste, așa că am decis să o filmăm chiar de Halloween. Era plasată într-un club de noapte din Centrul Vechi, centrul istoric al Bucureștiului.

Toți figuranții noștri, vreo 30 sau 40 de persoane, erau costumați de Halloween pentru ocazie. Un prieten al actriței principale ne-a permis cu amabilitate să filmăm scena în clubul lui din Centrul Vechi. Totul era perfect, super grozav.

Ceea ce nu știam era că prietenul actriței noastre era doar pe jumătate proprietar, iar partenerul său administra clubul în acea noapte. „Nici vorbă!” a spus partenerul său după ce am ajuns, echipa noastră era deja instalată și toți figuranții erau acolo. „Halloween-ul este cea mai profitabilă noapte a mea din an! Nu puteți filma aici de Halloween! O să pierd prea mulți clienți.” Am negociat cu el și a fost de acord să ne lase să filmăm până la miezul nopții.

Cu vreo zece minute înainte de miezul nopții, eram la ultimul cadru de prim-plan al actriței principale. Bianca strigă „Acțiune!” și PAC! Se sparge un bec din unul dintre reflectoare, nu chiar acțiunea pe care o doream. Un membru din echipa tehnică schimbă rapid becul, ne reașezăm și Bianca strigă din nou „Acțiune!” Apoi toate luminile se sting, iar muzica răsună puternic. E miezul nopții, iar proprietarul ne-a tăiat curentul! Producția noastră se transformă în dovleacul din poveste, la propriu.

Am fi putut face scena să funcționeze fără prim-plan, dar nu aveam cadrele descriptive cu atmosfera figuranților în costume dansând și cu protagoniștii dansând alături de ei! Ce urma să facem? Cum aveam să aducem înapoi 30-40 de oameni în altă zi, toți în costume? Ține minte că realizam filmul cu un buget mic și nu ofeream costumele, nici nu plăteam oamenii. I-am atras să participe făcând din filmare o petrecere de Halloween pentru figuranți.

Ingenioasă și creativă cum este, Bianca s-a uitat în jur la toți petrecăreții din centru, îmbrăcați în toate felurile de costume ciudate, de la mirese moarte la preoți, pirați și indieni. A luat cameramanul deoparte și le-a spus actriței și mie: „Iată ce facem. Să filmăm o scenă în care voi doi ieșiți în fugă pe ușa clubului.” Apoi ne-a instruit să facem pe bețivii și să alergăm prin centru, apropiindu-ne de toți petrecăreții și interacționând cu ei, distrându-ne, în timp ce cameramanul ne urmărea.

A fost atât de distractiv și atât de natural, neașteptat și spontan, încât ceea ce am obținut a fost mai bine și mai real decât orice ne-am fi putut imagina sau filma în club. Deoarece Halloween-ul este o sărbătoare dedicată costumelor și prefăcătoriilor, acesta a fost spiritul pe care publicul l-a avut în acea noapte, și au fost total deschiși să joace împreună cu noi. A fost o noapte de neuitat.

Deși filmul nu a fost niciodată terminat și publicul nu a avut ocazia să vadă aceste imagini excepționale, eu încă le prețuiesc ca pe o capsulă a unei perioade magice din București. În Hollywood, îi spunem „magia filmului”. Aceasta arată că, dacă menții o atitudine pozitivă și flexibilă, un obstacol care pare devastator se poate transforma într-un lucru special.

Ce sfaturi ai pentru începători sau pentru cei care sunt nesiguri în privința deciziei de a fi  scriitor profesionist?

Ești scriitor doar dacă scrii. Totul ține de execuție. Se spune despre opinii că fiecare are una. Aceeași regulă se aplică și ideilor de filme sau cărți. Ideea este partea ușoară. Toată lumea spune „Ar trebui să fiu scriitor” sau „Nu ar fi o idee grozavă pentru un film?” dar nu, ideea nu va face un film grozav. Dezvoltarea ideii și menținerea acesteia până când devine cea mai bună versiune a sa vor transforma ideea ta într-un film sau roman excelent. Foarte puțini pot face pașii următori pentru a deveni scriitori. Este dificil. Noi doar facem să pară ușor, pentru că nu poți pune un avertisment înaintea unei scene de film sau a unui capitol dintr-o carte explicând de ce ar putea să nu fie la înălțime.

Poate fi foarte frustrant, dar cu cât faci mai mult, cu atât devii mai bun. Trebuie să înțelegi că scrisul bun este o combinație între mecanică și creativitate. De asemenea, este foarte subiectiv. Trebuie să fii pregătit pentru multă respingere. De asemenea, necesită multă disciplină. E ușor să te distragi sau să devii atât de frustrat încât să începi să simți că nu merită sau că nu ești bun la asta.

Cea mai dificilă parte este, probabil, cât de mult este nevoie de încercări și erori. Scrii ceva și abia apoi îți dai seama că nu funcționează și trebuie să încerci din nou! Încrederea este o altă problemă, gândindu-te constant: „Asta poate fi mai bun?” Trebuie să te simți confortabil cu aprobarea lucrării pe care ai realizat-o.

Scrisul necesită o combinație de talent și studii. Trebuie să te educi în tehnici de scriere și mecanică, iar cititul mult este esențial pentru a vedea cum aceste tehnici sunt aplicate de alți scriitori. Problema este că, dacă construiești o casă, ai unelte și materiale. În scris, singurul tău material este o pagină albă, iar cunoașterea mecanicii îți oferă uneltele de care ai nevoie pentru a lucra.

În acest fel, poți să-ți identifici propriile tehnici și să analizezi propria lucrare pentru a decide cu încredere dacă ceea ce ai scris funcționează. Nu este ca la matematică. Nu există „doi plus doi face patru”. De multe ori, te ghidezi doar după intuiție, dar poți avea încredere în intuiția ta dacă este îmbogățită cu cunoștințe tehnice.

Aspectul pe care îl iubesc cel mai mult la scris este că este atât tehnic, cât și creativ în același timp, și este singura formă de artă în care creezi ceva din nimic. Un actor are replici. Un regizor are o echipă care îl sprijină și actori pe care îi poate dirija. Chiar și un pictor are un model sau un subiect pe care îl poate interpreta. Un scriitor începe cu o pagină albă și nu are nimic altceva decât inima și sufletul său.

Actorie sau scris? Și de ce?

Grea decizie. Ambele. Îmi place să joc. Îmi place să performez. Îmi place să creez alături de alții și aspectul de echipă și interacțiunea din cadrul unei piese de teatru sau al unui film. Cred că obțin mai multă bucurie din actorie datorită acestui aspect. Îmi place confortul de a avea replici scrise pentru mine și să le memorez. Îmi place să am un regizor care să-mi spună ce să fac și să mă asigure în legătură cu performanța mea. Urăsc audițiile. Este cea mai proastă senzație de incertitudine din lume și așteptând ca cineva să-ți ofere o oportunitate de a-ți exersa meseria nu este ceva la care am răbdare. De asemenea, îmi place motivația pe care o oferă faptul că știu că alții depind de mine.

Scrisul este un act solitar. Depinde de mine și numai de mine. Începi fără să știi care este scopul tău final. Dacă îi pasă cuiva. Dacă va duce undeva. De aceea, este important să crezi în tine și să pui inima în ceea ce faci. Trebuie să o faci pentru că fie îți place, fie simți că ai ceva important de spus, sau ambele. Sentimentul de satisfacție când ai terminat poate fi incomparabil. Trebuie să scriu pentru că trebuie să mă exprim, în timp ce în actorie funcționezi într-un scop mai mare. Când scriu, scrisul este scopul. Trebuie să scriu pentru că altfel, ce aș face cu toate aceste gânduri nebune din capul meu? De asemenea, sper că ceea ce scriu poate ajuta la schimbarea lumii în bine, în moduri mici. În principal, îmi place să scriu pentru că singura persoană de care am nevoie pentru a crea ceva de valoare sunt eu. În plus, scrisul nu are limite de timp și spațiu, doar ceea ce mintea ta poate imagina.

Îmi place de asemenea să ating oamenii, să-i distrez și să le îmbogățesc viețile. Atât actorie, cât și scrisul îmi permit să fac asta.

De ce ai ales să trăiești în România și nu în SUA? Ce te-a convins că acesta este un loc mai bun pentru tine?

Răspunsul este simplu. Cerere și ofertă. Ca actor american cu părul blond și ochii albaștri, mă confrunt cu competiția de mii de oameni din Los Angeles. Aici, tipul meu este rar și foarte căutat, ceea ce creează mai multe oportunități pentru mine. Dacă pot folosi un american autentic, vorbitor nativ de engleză în producțiile de film din străinătate în care acțiunea se petrece în America, fie că este vorba de trecut sau prezent, sau care prezintă un personaj american, este preferabil. Aici intru eu în scenă. Industria a evoluat, iar producția de film nu mai este concentrată în „Hollywood”. Acest lucru se întâmplă în întreaga Europă, iar România este o bază excelentă din care să călătoresc în Europa și să lucrez la proiecte din străinătate.

Ceea ce m-a convins să rămân aici au fost oportunitățile suplimentare care au apărut și care nu erau disponibile pentru mine în Statele Unite. Coaching-ul pe dialecte, o abilitate de care nu știam că dispun până când mi s-a cerut să o fac și am apelat la vasta mea experiență în dicția actorilor și am descoperit că îmi place foarte mult. Pentru cei care nu știu, coaching-ul pe dialecte înseamnă a lucra cu vorbitori non-nativi de engleză care joacă în limba engleză și a-i ajuta să fie înțeleși clar folosind accentul corect. În cazul meu, NAS sau Neutral American Speech. Deși, în mod natural, mă specializez în coaching-ul românilor, am lucrat cu actori din toată Europa – Spania, Danemarca, Ucraina, de exemplu – într-un domeniu pe care îl consider foarte fascinant, având în vedere că specializarea mea este scrisul și actoria, ambele vocații în care cuvintele sunt un ingredient cheie al rețetei. În țara mea de origine, nu există nevoie de acest lucru.

În cele din urmă, trebuie să admit că SUA nu este acest mediu bogat pe care toată lumea îl percepe. Glumesc adesea spunând „America – cea mai scumpă țară liberă din lume”. Este foarte greu să-ți plătești chiria, facturile și alte cheltuieli obligatorii și să menții o calitate decentă a vieții, în timp ce trăiești stilul de viață pe care un artist trebuie să-l aibă pentru a-și urmări visele. În România, pot avea o calitate a vieții mai ridicată, în timp ce rămân dedicat realizării obiectivelor mele artistice. Dar chiar și aici, acest lucru se schimbă rapid și devine amenințat.

Despre Stage Fright

Teama de scenă. Va fi momentul lui de glorie? Sau îl va distruge?

Chris Fisherman este un actor american care locuiește în București, România, alături de soția sa frumoasă și inteligentă, Ana, o scenaristă. Pe măsură ce scena de stand-up comedy prinde tot mai multă popularitate în București, Chris decide, după 25 de ani de actorie, să urmărească un alt vis: să devină comediant de stand-up, în mare parte la insistențele Anei. În România. În limba engleză.

Deși are mai puțin de 6 luni de experiență, Chris obține o întâlnire cu directorul de casting pentru un concurs românesc de stand-up comedy difuzat la o rețea națională de televiziune importantă. La întâlnire, este invitat să participe în emisiune. Va fi momentul lui de glorie? Sau îl va distruge?

Cartea este publicată în România, în limba engleză, la Editura Creator și poate fi achiziționată de pe site-ul Libris.ro și alte site-uri de profil.