El povesteşte, pentru AGERPRES, care au fost cele mai fericite momente din copilăria sa, dar şi ce trăsnăi a făcut atunci când era copil.

"Cred că am păstrat în mine din copilul de altădată un soi de inocenţă. Asta o păstrez şi sunt convins că ea există acolo. Şi inocenţa nu înseamnă naivitate, adică nu partea naivă a inocenţei, ci inocenţa aia de a privi cu curiozitate lucrurile. Şi mi-am păstrat nerăbdarea copilăriei. Din punctul ăsta de vedere, mai am multe de învăţat, de a mă linişti, şi cred că, eu având copii care nu sunt foarte mari - am o fată de opt ani şi un băiat de trei ani şi jumătate - dar în continuare îmi dau seama că sunt multe lucruri pe care le-am pierdut, uitându-mă la ei. Sunt multe amănunte şi detalii pe care le are copilăria şi, fără să vreau, le-am pierdut pe drum. Dar încerc prin ei să-mi retrăiesc copilăria, cumva. Asta era partea mai puţin pozitivă pentru că, din păcate, viaţa te aruncă dintr-o parte în alta, trebuie să te responsabilizezi în faţa ei. Şi setul ăsta de reguli sociale te îndepărtează fără să vrei de bucuria copilăriei şi a copilului", spune actorul, despre ce a păstrat adultul Andi Vasluianu din copilul de altădată.

El îşi aminteşte de curiozitatea cu care privea oamenii.

"Cred că şi atunci, ca şi acum, asta e partea care mi-a rămas: sunt extrem de curios. Adică o curiozitate a oamenilor. Când cunosc oameni noi, sunt mut pentru o perioadă sau chiar dacă nu sunt mut, în mine e un observator continuu. Privesc cu atâta plăcere oamenii, buni, răi, de orice fel, nu mă interesează, nu-i cataloghez şi nu-i etichetez niciodată, fiecare are un bagaj şi atunci nu pun ştampile nimănui. Despre asta e vorba: când cunoşteam oameni noi, eram fascinat, rămâneam să-i urmăresc ca la un film, ca la un film bun, rămâneam mut", povesteşte Andi Vasluianu.

Tot din copilărie, actorul a rămas cu "obsesia pentru adidaşi".

"La vremea aia, părinţii mei nu erau extraordinar de bine financiar. Şi - este ceva ce există şi în ziua de azi - îmi doream tot timpul adidaşi, lucruri din astea copilăreşti, jucării sau tot ce aveau alţi copii. Şi am rămas cu chestia asta, cu un fel de obsesie pentru adidaşi, îmi iau de fiecare dată două-trei perechi", afirmă el.

Cât despre trăsnăi, Andi Vasluianu îşi aminteşte de un moment în care s-a bătut cu un alt băiat, pentru o fată, dar şi de reacţia pe care a avut-o atunci tatăl său.

"M-am bătut la un moment dat cu cineva în faţa şcolii. Era, cred, în clasa a IV-a, dacă nu mă înşel. Dar a fost treabă foarte interesantă, fiindcă el pusese pe cineva să mă bată - pentru o fată era toată această problemă. Şi m-au bătut vreo doi atunci, iar eu îl vedeam pe el în timp ce ăia mă băteau şi atunci i-am spus că o să-l prind eu. L-am prins şi l-am bătut. A fost o tâmpenie, nu a fost o mare bătaie, dar în îngrămădeala aia şi-a atins capul de beton şi l-a spart, nu grav, o zgârietură, dar îi curgea sânge şi m-am speriat foarte tare. Atunci a venit tatăl meu la şcoală, îl vedeam de pe geamul şcolii cum intra în şcoală şi eram terminat. Şcoala era foarte aproape de casă, la maxim zece minute de mers lent. Şi ştiu că am ajuns în vreo oră acasă, adică m-am oprit la fiecare metru parcurs. Tata mă aştepta la mine în cameră şi a fost cred că una dintre cele mai frumoase poveşti pentru că atunci m-a întrebat: 'Aş vrea să-mi povesteşti tot ce s-a întâmplat. Am auzit varianta lor şi acum vreau să aud varianta ta'. I-am povestit toată treaba şi a zis: 'OK. Data viitoare fii atent să nu răneşti. Îţi înţeleg starea aia nasoală, dar data viitoare ai grijă să nu răneşti, fiindcă se poate întâmpla mai grav'. A fost o reacţie... el neavând tot timpul genul acesta de reacţii, că de aia eram speriat. De obicei, primeam şi alt fel de pedepse. Momentul acela mi-a rămas foarte bine în cap", mărturiseşte artistul.

Din perioada copilăriei petrecute la bunici, el a păstrat o cruce de lemn, despre care crede că a fost făcută de străbunicul său.

"Am păstrat doar nişte amintiri foarte frumoase. Din casa bunicilor unde am copilărit, undeva prin Gorj, că până pe la şase ani am copilărit pe la ţară mai mult şi, după aceea, în fiecare vacanţă de vară eram pe acolo. Acolo era o cruce făcută de străbunicul meu, o cruce din asta făcută de mâna lui, fără mare talent, nu avea mare talent artistic. Nici nu ştiu exact, s-ar putea să mă înşel, s-ar putea să nu fie făcută de străbunicul meu, dar oricum se afla acolo de când eu am început să văd lucrurile. Şi ştiu că datorită crucii ăleia am aflat despre Hristos, fiindcă mi-a zis cineva când am întrebat ce este cu omul de pe cruce şi mi-au povestit lucrurile. Crucea aceea este la mine acum, pe aia am păstrat-o, singura chestie pe care am păstrat-o, eu nefiind mare bisericos, nu am o zonă de fanatism sau bigotism, pur şi simplu e o amintire la care ţin foarte mult. Asta şi tot ce se întâmpla la ţară, acolo unde am deschis eu ochii asupra vieţii. Mi-au rămas multe de acolo", povesteşte Andi Vasluianu.

Întrebat ce înseamnă pentru adultul Andi Vasluianu copilăria, actorul spune că "tot", căci în meseria sa are nevoie să acceseze des memoria afectivă.

"În meseria mea de actor accesez foarte mult memoria afectivă. O să vă spun o foarte mică poveste foarte interesantă, care mi s-a întâmplat la o filmare. Povestea filmului era despre doi ruletişti. Se jucau ruleta rusească şi cadrul de început era cu mine, care îmi ţineam pistolul la tâmplă, trăgeam, nu mă împuşcam, îl dădeam celui din faţa mea care era speriat şi tremura tot. Îşi punea şi el pistolul la tâmplă, trăgea şi nu se împuşca nici el. Şi după aceea, când trăgeam eu din nou, mă împuşcam în cap, dar când am reluat pistolul şi mi l-am pus la frunte - filmam într-un beci şi era foarte rece acolo - era foarte rece ţeava şi atunci a venit din neant, deloc programat, mi-a venit o amintire - evident că am jucat, m-am împuşcat şi am căzut cu capul pe masă. O amintire din copilărie, când eram cu vacile şi oile, am adormit şi când m-am trezit mă speriasem că le-am pierdut. Interesant a fost altceva, că prima amintire puternică a fost mirosul ierbii de vară şi m-a bufnit plânsul, adică pur şi simplu îmi curgeau lacrimile, eu jucând mortul respectiv. Dar a fost o chestie pe care eu am reţinut-o apropo de ce se întâmplă câteodată în copilărie, adică îţi vine o amintire din asta de nicăieri pe care eu o şi uitasem şi a revenit atunci atât de puternic încât m-a doborât pur şi simplu", mărturiseşte el.

Pentru Andi Vasluianu, copilăria este "prezentul în care ar trebui să fim zi de zi".

"Atunci când eşti copil, nimic nu trece neobservat şi nimic nu se trăieşte la jumătate de măsură, iar dacă am putea să fim aşa şi mai încolo, eu pentru asta mă lupt. Adică mi-aş dori să trăiesc aşa, în plin, şi cu aceeaşi curiozitate şi aceeaşi mirare. Ar fi senzaţional", consideră actorul.