Sfânta Ecaterina era din cetatea Alexandria "fiica lui Consta, care fusese mai înainte împărat. Ea, fiind de optsprezece ani, era foarte frumoasă, de statură înaltă şi foarte înţeleaptă. Căci învăţase tot meşteşugul cărţii elineşti şi se deprinsese cu înţelepciunea tuturor făcătorilor de cărţi, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon şi ale celorlalţi. Dar nu numai ale filosofilor, ci şi cărţile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin şi, în scurt, tot meşteşugul ritoricesc şi silogistic a învăţat, încât toţi se mirau de înţelepciunea ei". (Vieţile Sfinţilor)

În timpul persecuţiilor suferite de creştini, în Alexandria a fost organizată o mare sărbătoare în cinstea zeilor romani, în oraş fiind prezent şi împăratul. Sfânta Ecaterina a mers la templul unde se săvârşeau jertfele şi în faţa împăratului s-a arătat revoltată de atât de mare înşelăciune "cu care v-aţi înşelat de diavoli, de slujiţi ca unui Dumnezeu idolilor stricăcioşi şi nesimţitori. Cu adevărat mare ruşine este a fi cineva atât de orb şi de nesimţitor, ca să se închine unor urâciuni ca acestea". (Vieţile Sfinţilor)

Împăratul s-a mirat de îndrăzneala ei, dar mai ales de frumuseţea nepământeană. I se părea că nu este născută din părinţi muritori, ci o zeiţă din zeii pe care-i cinstea el.

Sfânta Ecaterina a fost adusă în faţa unei adunări de cincizeci de filosofi, însărcinaţi de împărat să o determine să se închine zeilor, o dorinţă fierbinte a împăratului, copleşit de frumuseţea tinerei Ecaterina.

Dar în cursul disputelor pe care le-au avut cu Sfânta Ecaterina, aceşti cărturari au recunoscut fără putinţă de tăgadă Adevărul pe care ea îl susţinea şi care era însuşi Hristos, după spusele Sale: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut". (Ioan, 14, 6,7)

Pentru Adevărul mărturisit, cei cinzeci de filosofi au îndurat în cele din urmă moarte martirică, împreună cu mulţi alţii care au fost aduşi la credinţa creştină prin înţelepciunea minţii luminate a Sfintei Ecaterina.

Sfânta Ecaterina a primit cununa muceniciei prin tăierea capului, după ce a fost legată pentru a fi zdrobită de fiarele ascuţite a patru roţi prinse pe aceeaşi osie, care însă s-au sfărâmat în bucăţi, rănind de moarte pe cei ce asistau la cumplita privelişte. De aceea, Sfânta Muceniţă Ecaterina este reprezentată în icoane ţinând în mână o roată.

Împărăteasa a plâns văzând cum era chinuită Sfânta Ecaterina şi mărturisind pe Mântuitorul Hristos a fost şi ea martirizată.

În aceiaşi perioadă cu martiriul Sfintei Ecaterina au fost chinuiţi şi omorâţi pentru Hristos mai mulţi ostaşi ai împăratului, împreună cu comandantul lor, pe nume Porfirie.

Când Sfânta Muceniţă Ecaterina era dusă să-i fie tăiat capul în afara cetăţii "cele mai alese dintre femei şi de neam bun ziceau către dânsa, tânguindu-se: 'O, preafrumoasă şi prealuminată fecioară, pentru ce eşti aşa de aspră cu inima şi cinsteşti mai mult moartea decât viaţa aceasta preadulce? Şi pentru ce-ţi pierzi în deşert şi fără de vreme floarea tinereţelor tale? Oare nu este mai bine să asculţi pe împăratul şi să te îndulceşti de atâtea bunătăţi în viaţa aceasta, decât să mori ticăloşeşte?'". (Vieţile Sfinţilor)

La acestea tânăra Ecaterina a răspuns: "Lăsaţi plânsul cel fără de folos şi mai vârtos vă bucuraţi, că eu văd acum pe iubitul meu Mire, Iisus Hristos, Făcătorul şi Mântuitorul meu, Care este frumuseţea mucenicilor, cununa şi slava mea. Şi mă cheamă către frumuseţea raiului cea negrăită, ca să împărăţesc împreună cu Dânsul şi să mă veselesc în veacul cel fără de sfârşit. Deci nu plângeţi pentru mine, ci plângeţi pentru voi, căci pentru necredinţa voastră aveţi să mergeţi în focul cel fără de sfârşit, ca să vă munciţi în veci". (Vieţile Sfinţilor)

Moaştele Sfintei Muceniţe Ecaterina au fost aflate la sfârşitul secolului al VIII-lea într-o mănăstire din Muntele Sinai zidită de Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare.

* Sfântul Mare Mucenic Mercurie, de neam scitic, a trăit în timpul împăraţilor Deciu (249-251) şi Valerian (251-260). Când aceştia au declanşat persecuţiile împotriva creştinilor, Sfântul Mercurie făcea parte din legiunea Martenses (a zeului Marte), aflată sub conducerea generalului Saturnin din Armenia Mare.

Sfântul Mercurie s-a făcut cunoscut prin faptele sale de mare curaj, încât împăratul Deciu l-a chemat, i-a oferit multe daruri şi l-a făcut comandant al armatei sale.

După câteva zile, împăratul Deciu, împreună cu toată suita sa, l-a pus să jertfească zeilor drept mulţumire. Atunci, Mercurie a răspuns că nu a câştigat biruinţa cu ajutorul zeilor neputincioşi, ci cu puterea lui Hristos Dumnezeu.

În urma acestei mărturisiri, Mercurie a fost torturat şi în cele din urmă a suferit moarte martirică prin tăierea capului. (sursă: vol. "Vieţile Sfinţilor"), notează Agerpres.