Elvira Deatcu, în vârstă de 50 de ani, își poartă cu eleganță semnele lăsate de trecerea timpului. Recunoaște că are riduri, cearcăne, însă nu este deranjată de ele. Se simte ca la 20 de ani pe interior și spune că fiecare vârstă are minunățiile ei.

“În interior mă simt ca acum 20 de ani, numai văzându-mi copiii, îmi dau seama că a trecut timpul și peste mine. Corpul te mai trădează așa, dar nu-l las în pace, trag de mine. Încă sunt bine în matca mea și îmi doresc să rămân așa. Sper să mă ajute inteligența să nu mă las pradă disperării. Am constatat, când eram tânără, și îmi spuneau doamnele mai mari, că fiecare vârstă are minunățiile ei”, a declarat, pentru Unica.ro, Elvira Deatcu.

Elvira Deatcu, după 22 de ani de căsnicie: „Am avut destule cutremure emoționale în familia noastră”

Nu vrea să audă de operații estetice

Ca actriță, a primit un sfat prețios, chiar de la una dintre cele mai importante femei din industrie. Ruxandra Ion i-a spus, cu ani în urmă, să se țină departe de operațiile estetice. 

“Tot ce fac, dar, din păcate, am început acum și probabil că ar fi trebuit să încep pe la 35 de ani ca să mă pregătesc pentru perioada asta. Folosesc vitamine, adică fac injecții cu vitamine și atât pentru față, gât, decolteu, pentru că recunosc că îmi este teamă de alte intervenții. Eu cu fața lucrez. O doamnă importantă a televiziunii, Ruxandra Ion, ne-a spus, la un moment dat, mie și lui Carmen Tănase: “Să nu vă prind că vă faceți ceva pentru că există roluri și pentru mame și pentru toate vârstele!” Încerc să am altfel grijă de mine. Somnul de frumusețe nu l-am prins niciodată, asta este o mare problemă. E complicat când vii la 23.00 de la spectacol și încărcată de adrenalină, îmi este foarte greu să mă liniștesc, să mă reașez în matca casei mele și am pierdut evident somnul de frumusețe. Am cearcăne, am riduri, dar am riduri și de la cât am râs, nu numai de la cât am plâns. Am și râs mult. Ruxandra Ion ne-a avertizat când eram noi mult mai tinere, uitându-se și ea în jur la alte colege de breaslă, care au pierdut cumva măsura. Mă înspăimântă gândul că nu mă mai regăsesc în oglindă și nu vreau, nu”, a mai spus  Elvira Deatcu, pentru sursa citată.

Oracolul vedetelor. 20 de întrebări pentru Elvira Deatcu

Îți mai amintești oracolul din copilărie? Toate acele gânduri așternute într-un caiet nemuritor. Secretele „bine ascunse” pe care le împărtășeam cu colegii și prietenii, dar și emoția cu care citeam răspunsurile lor. Noi am „reînviat” acel oracol, dar online. Elvira Deatcu a acceptat PROVOCAREA SPECTACOLA.

Spectacola:  Care era cel mai mare vis al tău în copilărie?
Elvira Deatcu:  Mă “visam”pe scenă și călătorind prin lume. Îmi amintesc că aveam o poveste pe care o tot repetam, spre amuzamentul părinților mei, plecam în turneu cu circul, iar eu aveam în grijă…o focă!!!Eram fascinată de spectacolele de circ.

Spectacola:  Care a fost cea mai mare trasnaie pe care ai făcut-o în copilărie?
Elvira Deatcu:  Am făcut atâtea “nefăcute”, că nu știu la care să mă opresc…Mă dădeam mult în leagăn și săream; la un moment dat, am aterizat în cot și am avut o fractură de colecție.

Spectacola:   Care ar fi lucrul pe care l-ai schimba în viața ta, dacă ai putea întoarce timpul înapoi?
Elvira Deatcu:  Aș avea mai multă încredere în mine.

Spectacola:   Care este cea mai mare frică a ta?
Elvira Deatcu:  Pierderea celor dragi.

Spectacola:  Dacă viața ta ar avea o coloană sonoră, care ar fi aceea?
Elvira Deatcu:  Aș alege “Primăvara”lui Vivaldi.

Spectacola:   Care a fost cel mai penibil/ haios moment din viața ta?
Elvira Deatcu:  A fost un episod penibil, jenant pentru mine, dar, de câte ori am împărtășit întâmplarea, s-a râs cu lacrimi. Am primit o adresă, unde trebuia să semnez un contract, pentru o filmare; am luat un taxi, am sunat la poartă, mi s-a deschis, am intrat în curte, a apărut o femeie, m-a invitat în casă și…a apărut un domn(ieșit din duș)într-un halat alb, care mi-a zâmbit, m-a salutat și m-a-ntrebat-curios-pe cine caut. În 5 secunde am realizat că femeia era menajera, că hainele întinse la uscat nu erau pentru filmare, că bijuteriile de pe masă erau, probabil, ale unei soții…Am bâguit tâmp niște onomatopee, care se doreau a fi scuze, făcând pași mici și repezi spre ușă. Povestea nu s-a sfârșit prea repede, spre disperarea și confuzia mea! De fapt, nu eram la adresa  corectă!

Citește continuarea aici