Pentru că a avut o experiență foarte dificilă cu tatăl ei, Emilia Ghinescu are parte de o furtună de emoții când se gândește la trecut. De aceea, Mihai Ghiță a întrebat-o pe artistă ce simte atunci când vede imaginea părintelui său.

Ea nu îi poartă nici ură, nici pică, însă admite că și-ar fi dorit să înțeleagă de ce a reacționat în felurile în care a făcut-o timp de ani de zile.

Pentru că nu mai suporta stresul impus de tatăl ei, ea a fugit la 12 ani de acasă, având noroc cu glasul său - detaliu ce i-a folosit pentru a-și câștiga independența.

„Nu știu, adică nu pot spune că îl urăsc pe tata, dar pot spune că mi-aș fi dorit ca el să mă ajute să înțeleg cum sunt bărbații, cum trebuie să primești dragostea unui bărbat, ce așteptări trebuie să ai de la un bărbat, cum trebuie să fie un tată de familie, cum trebuie să arate o familie. Eu nu am văzut aceste lucruri, am văzut ce nu trebuia să văd și am improvizat toată viața apoi.

Plecând de la 12 ani de acasă și cântând, am încercat să înțeleg și să-mi construiesc viața uitându-mă la viața altora, încercând să învăț din lume, să mă adaptez oamenilor, să fiu plăcută, să nu am așteptări din partea oamenilor. Chiar dacă de multe ori nu am reușit acest lucru, am primit, la rândul meu, dezamăgiri și am învățat că este bine să nu ai așteptări din partea oamenilor”, spune Emilia Ghinescu, la În Oglindă.

Ce gândea când era pe drumuri

Când făcuse o boacănă ca orice alt copil, Emilia trebuia să se gândească la supraviețuire. Ea nu avea acces în toată casa, nici sora ei care era mai mică cu un an decât ea, așa că avea la dispoziție doar bucătăria și o cameră. 

De frică, ea a plecat de acasă, pentru a nu simți din nou mânia tatălui ei. La doar 7 ani, ea a călătorit în afara orașului, la bunici, care știau ce se întâmplă în familia artistei.

„Era un singur gând. Atunci când ai emoții negative și trăiri negative și le pui într-un colț al inimii tale, inconștient, ele trebuie tratate. Atâta timp cât încă plâng și încă mă doare, înseamnă că ele nu sunt tratate suficient, clar. Nu sunt tratate pentru că nu am înțeles anumite lucruri. Omul se tratează și se vindecă în momentul în care înțelege. Eu, neînțelegând, nu am putut să-mi tratez aceste lucruri.

O să-ți dau un exemplu din puținele de care îmi mai aduc aminte. Foarte multe am încercat să le șterg din mintea mea. Aveam un apartament cu 3 camere aproape de centrul Piteștiului și, pentru că eram mici, mama nu ne lăsa să umblăm în toată casa. Ușa de la hol era încuiată și cea de la sufragerie la fel.

Aveam doar o bucătărie și o cameră. În bucătărie era un casetofon pus pe pervazul geamului. Nu știu cum am făcut, dar am dat de el și a căzut, spărgându-se. În mintea mea de copil, mi-am dat seama că, atunci când vine tata acasă, clar primesc bătaie. Eram cu sora mea acasă și i-am zis că eu o să plec, dar aveam undeva la 7-8 ani. Mergeam la bunica.

Ea îmi zicea cum să plec singură. Și am plecat de acasă până la autogară, pentru că nu aveam alt mijloc de transport. Distanța fiind de 60 de km, doar cu autobuzul puteam să merg. M-am dus fără bani, fără nimic”, povestește cu lacrimi Emilia Ghinescu.