„Viața este o poveste”, de Florin Piersic a fost lansată recent la Bookzone. Marele artist este extrem de bucuros să ăși împărtășească cu publicul o parte din amintirile adunate în cei 86 de ani de viață. 

Vă redăm, mai jos, un fragment din cartea maestrului, în care relatează cea mai dureroasă parte a copilăriei sale, moartea surorii sale, Lucica, dar și prima sa amintire legată de copilărie. Avea doar șase ani când s-a întâmplat tragedia. Acum, primele amintiri pe care le are legate de mama sa, sunt hainele negre, de doliu, pe care aceasta le purta, dar și durerea pe care i-o citea pe chip. 

„În rândurile ce urmează, cuvintele curg, povestind-o pe cea mai fără de pereche ființă, cea căreia îi datorez lumina și în care fiecare dintre dumneavoastră o să vă recunoașteți și o să o descoperiți pe MAMA. (...) Dacă stau un pic și dau timpul înapoi, tot, absolut tot ce am făcut, este legat de ea, de mama. Sigur vi s-a întâmplat și dumneavoastră să vă puneți întrebări ca: „De când îi țin mine pe părinți, de când țin minte că am făcut una sau ailaltă, de când țin minte că am luat bătaie, de când am tras din țigaretă, de când m-am holbat la fete?”. I-am întrebat pe unii și mi-au spus că de pe la șase-șapte ani, alții de la nouă-zece... Eu, ca prin ceață, îmi amintesc - parcă ar fi în altă viață - în niciun caz din poveștile părinților, ci din ceea ce revăd ca într-un vechi film mut, cum mă jucam cu un cerc pe strada Dominic, lângă Mitropolia Ortodoxă din Cernăuți. 

Îmi amintesc de ziua cea mai tristă a vieţii mele, când mama, smulgându-se de la brațul tatălui meu, s-a repezit la sicriul în care era Lucica noastră, găsită după patru zile de niște pescari, plutind pe apele nemiloase ale Prutului. Încercarea ei de a o îmbrățişa mi-a rămas întipărită pe retină, într-un fel pe care nu-l pot povesti. Apoi, îmi amintesc de ziua în care, printr-un geam pe care curgeau lacrimile ploii de sfârșit de octombrie, am văzut-o pe Mama, în negru, coborând alături de tata dintr-o birjă. În disperarea lor de a obține alinarea spirituală după pierderea Lucicăi, fuseseră plecați ceva vreme la București, timp în care eu rămăsesem în grija familiei Puha. „A venit mama, au venit!”, am strigat. Era 1942, toamna. Pe scări, mama m-a luat în brațe și, cu lacrimi în ochi, mi-a spus: „Florinel, Lucica, nu mai vine. De atunci, de la şase ani și câteva suspine, o țin minte parcă mereu la fel, ca pe o fetiță. Iertați-mă, dragilor, dar așa am văzut-o eu întotdeauna: o fetiţă tristă… bună, blândă, înţelegătoare, obosită, uneori veselă, cu haz, generoasă, vorbăreaţă, cu nişte ochi adânci”,  - fragment din cartea Viața este o poveste, de Florin Piersic.

Ziua în care mama sa a renunțat la doliu

Ani buni au trecut până când Vera Piersic a reușit să renunțe la hainele de doliu. Mama artistului a îmbrăcat straie colorate abia la examenul de absolvire al artistului. Mai târziu, Florin Piersic avea să retrăiască și el emoțiile mamei sale, tot din postura de părinte, atunci când și-a aplaudat fiul, pe Florin Piersic Jr., la absolvirea aceluiași Institut. 

„În doliu mi-a apărut atunci și așa o am în fața ochilor, până în ianuarie 1957, când a venit la piesa „Peer Gynt”, cu care îmi dădeam examenul de absolvire a Institutului, spectacol regizat cu bucurie și dăruire de Dinu Cernescu, coleg al meu la clasa de regie.

A fost felul ei de a sărbători reușita mea, înlocuind doliul cu o bluziță colorată. În pauza dintre actul întâi și doi, prin gaura cortinei și prin ceața lacrimilor pe care nu mi le puteam opri - era după scena lui Aase, mama lui Peer, interpretată minunat de colega mea Leopoldina Bălănuță -, mă uitam la figura mamei mele. Parcă avea ca „Sfântul”, Rooger Moore, o aureolă deasupra capului, atât de fericită era, de emoționată, primind cuvintele spectatorilor vecini. Și credeți-mă, simțeam de parcă ar fi vrut să străpungă cu privirea ei cortina, să vadă ce fac, cum mă simt, să-mi dea putere. De aceea mi-a fost și atât de greu după ani și ani, în seara în care l-am văzut și l-am aplaudat pe băiatul meu Florin Jr., în aceeași sală din același loc, ca absolvent al aceluiași Institut. Chiar dacă ea nu mai este și chiar dacă, poate, dumneavoastră ziceți acum: „ăsta-i cam nebun!”, vă spun eu că nu sunt și că puteți zice orice, oricum eu o port pe mama cu mine mereu și așa mă simt bine”, scrie maestrul în cartea sa.