Pe data de 15 iunie, anul 1889, la ora 4.00 dimineaţa, a murit Mihai Eminescu. Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic, închis pe nedrept în ”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a muri, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care îi băga prin vizetă paharul cu lapte: ”Sunt năruit!”.

S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit. Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă. Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise… poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte.

„Stelele-n cer 
Deasupra mărilor
 Ard depărtărilor
 Până ce pier.   
După un semn 
Clătind catargele 
Tremură largile 
Vase de lemn;  
 Nişte cetăţi 
Veghind întinsele 
Şi necuprinsele 
Singurătăţi.   
Orice noroc
 Şi-întinde-aripile 
Gonit de clipele 
Stării pe loc. 
Până ce mor, 
Pleacă-te îngere 
La trista-mi plângere 
Plină de-amor.   
Nu e păcat? 
Ca să se lepede 
Clipa cea repede 
Ce ni s-a dat?”

Poetul naţional al românilor, prozator, dramaturg şi jurnalist, Mihai Eminescu, născut Mihail Eminovici, supranumit "Luceafărul poeziei româneşti", a fost declarat post-mortem membru al Academiei Române.

În anul 1888, fiind grav bolnav, marele poet însoţit de Veronica Micle, s-a mutat în Bucureşti unde va muri pe 15 iunie 1889. Este înmormântat în Cimitirul Bellu.