Ilinca Vandici abia se mutase în București atunci când tatăl ei s-a stins din viață, după o luptă crâncenă cu cancerul. Cinci ani s-a luptat să trăiască, dar, în final, boala a învins. 

Atunci, Ilinca Vandici nu a rămas doar fără tată, ci și fără susținere. Tatăl vedetei era cel care o ajuta și îndruma. Fără el, prezentatoarea TV a întrat în depresie și a trebuit să învețe să se descurce prin propriile forțe 

Recent, vedeta a povestit în cadrul podcastului lui Radu Țibulcă, Vin de-o poveste, cum a afectat-o moartea tatălui ei. 

„Au fost momente, după ce a murit tata, în care mă simțeam atât de singură, neajutorată, terminată. Ăla a fost momentul în care nu am mai avut plasă de siguranță. (…) Cred că de aici mi-a venit maturitatea de a nu mă întinde mai mult decât îmi e plapuma. Efectiv mâncam trei zile pâine cu icre. Făceam asta de frică că, la un moment dat, se poate întâmpla ceva și nu mai am. Ce fac, de unde scot? Dup-aia m-am trezit cu nu știu câte din astea,  de la ANAF, pentru că tata se ocupa de toată birocrația asta din jurul meu. M-am trezit după 3 ani de zile cu restanțe. Habar nu aveam. (…) Nu sunt de acord să promovezi lucruri doar pentru bani. 

Asta înseamnă să fii un exemplu, un simbol, să lași ceva în urma ta. Mai ales că acum am și copil. În permanență mă gândesc ce-i las, ce las generației lui”, a dezvăluit Ilinca în cadrul podcastului Vin de-o poveste.

„Mi-e frică de moarte și mi-e frică și mai mult de când îl am pe Zian”

În urmă cu 2 luni, vedeta a filmat un clip video în care povestește despre trauma pierderii unui părinte și încearcă să încurajeze persoanele care trec prin asemenea drame. 

„Tata suferea de o boală, care și până în ziua de azi cumva e incurabilă, cancer. S-a luptat 5 ani de zile cu această boală. După 5 ani de zile, din păcate, organismul lui a cedat. (…) Tot speram că poate lucrurile se vor rearanja cumva, că poate vom reuși să luptăm până la sfârșit și că o să se vindece. Nu a fost să fie. Cel mai mare regret pe care îl am este că în ultimii ani nu am reușit să fiu lângă el. Pe cât de mult mi-aș fi dorit sau pe cât de mult aș fi putut. Eram un copil și nu conștientizam cât de important e asta.

Eu eram deja mutată la București și, evident, luată în vâltoarea evenimentelor care se întâmplau aici, faptul că deja începusem munca, cumva nu mi se mai părea atât de important să merg acasă. O făceam, însă nu o făceam atât de des pe cât aș fi putut poate. Și nici n-am considerat că e necesar.

Am fost chemată de urgență, am fost sunată de mama exact cu o zi înainte să se întâmple și mi-a spus că e necesar să vin acasă pentru că tata nu se simte bine deloc. Am luat avionul a doua zi de dimineață. Am ajuns la el, era în spital, și practic am senzația că m-a așteptat. Pentru a ne lua rămas bun, pentru a ne spune ultimele cuvinte și pentru a încerca să plece cumva împăcat din lumea asta cu toate că știa că mă lasă și pe mine și pe sora mea și pe mama. (…) Ăsta este lucrul de care mi-e cel mai frică din viață, în afară de Dumnezeu, mi-e frică de moarte și mi-e frică și mai mult de când îl am pe Zian”, a mărturisit Ilinca în lacrimi.

„Tata era un om exemplu din toate punctele de vedere. Un om puternic, un om frumos, un om cu substanță, un om care găsea rezolvare pentru orice, un stâlp al familiei. Un bun sfătuitor, un bun ascultător. (…) Un om care m-a susținut, care a crezut în mine și care mi-a oferit educația pe care o am și astăzi. Un om datorită căruia sunt ceea ce sunt astăzi”, a mai spus Ilinca.