Duminică, 23 aprilie, la Podcast Prima TV, de la ora 10:00, Livia Graur le dă întâlnire telespectatorilor cu una dintre cele mai importante personalități culturale din lume: Ioan Holender. Este cel mai longeviv director managerial al celebrei instituții muzicale Wiener Staatsoper, decorat printre altele cu Ordinul Artelor și Literelor în grad de Ofițer al statului francez, devenit în anul 2003 Președinte și Director Artistic al Festivalului Internațional George Enescu, calitate pe care a păstrat-o până în 2015, consilier al Metropolitan Opera din New York și al Festivalului Primăverii de la Tokyo și lector la Universitatea din Viena.

Într-o ediție eveniment a podcastului Spune-mi cine ești, Livia Graur află cum a reușit tânărul de 24 de ani, care se considera un om ratat, să facă o carieră fabuloasă la nivel mondial, de ce a ales Viena și cu ce a plecat în geamantanul de doar 20 de kilograme: ”La Viena am ajuns trist, fără speranțe. Am ajuns foarte conștient de faptul că la 24 de ani sunt un om ratat. Ceea ce am studiat ani mulți la Politehnică nu am putut continua. Mi-am dat seama că la Viena nu pot să continuu, că nu am cunoștiințe de limba germană, știam mai mult franceză. Și la noi studiile au fost cu titlu diferit de cele din străinate. Am încercat la Viena, dar era o brambureală totală. Și așa am ajuns sub teatre, cum se spune, la cultura care a fost pasiunea mea. Și așa a început viața mea artistică”, mărturisește Holender.  

Cu sufletul deschis, celebrul artist povestește și despre iubire. „Iubirile neîmplinite sunt cele veșnice. Prima și cea neîmplinită pentru mine a fost cu o româncă. Cea neîmplinită: o actriță româncă; de va vedea, o să știe că mă gândesc la ea.”

Ioan Holender vorbește deschis și despre momentul, intens mediatizat în presa austriacă, în care răspunsul său pentru Ministrul Culturii de atunci i-a adus încheierea contractului: ”Nu am ajuns la 20 de ani, că am spus eu o vorbă la Ministra Culturii care mi-a zis: ”Domnule director, să vă dau un an de onoare.” Și eu, în loc să zic ”Sărut mâna, să trăiți!”, am zis: ”Dacă 19 ani nu v-am făcut onoarea, nici într-un an nu o să o mai fac.” Eh, cu asta a căzut cortina de fier. În fine, vina mea, eh, gata.”

Cu bune și mai putin bune, își imaginează acum Ioan Holender viața altfel? „Viața altfel? Nu aș fi crezut niciodată că voi fi prelungit în contracte de 4 ori și de guverne diferite, pentru că Opera a avut succes. E o instituție sensibilă pentru politicienii de la cârmă. Că, dacă lucrurile merg prost acolo sunt atacați și ei. La mine au mers bine și nu i-a interesat pe ei. Eu am avut o legătură foarte apropiată și cu presa. Poate am avut și avantajul că am avut o vârstă la care nu am tins către o altă poziție. Devenisem ceva și nu am tins să mai rămân încă 5 ani și încă 5 ani. Și până la urmă am ajuns, de la denumire până la plecare, în acești 19 ani.”

Omul care a făcut istorie în cultura austriacă si mondială spune răspicat: „Eu nu am complexe de inferioritate. Iar complexul de inferioritate pe care îl au românii și pe care îl are România este una din caracterele cele mai triste pe care îl avem: că ne consideram mai puțin decât suntem. Suntem latini, daci, dar nu suntem mai puțini decât alții. Mai aiuriți, mai nepregătiți decât nemții și austriecii, dar mult mai iuți la minte și la improvizații suntem  maeștrii mondiali.”

Duminică, 23 aprilie, de la ora 10.00, Prima TV difuzează un interviu de colecție realizat de Livia Graur cu cel care se descrie simplu: „Românul Ioan Holender, mult atacat, românul, refugiatul ăsta ajuns așa, pe malul apei, la Opera din Viena… Nu a fost ușor”