Iartă o parte din dialogul dintre ei:

Iuliana Tudor, veste șocantă despre satul românesc: „Călătoresc mult în România şi mă întâlnesc cu acest tip de comunitate care, din punctul meu de vedere, s-a salvat. Natural”

I.V.: Mai păstrează satul românesc de astăzi acest gest?

I.T.: Da, da, da. Sigur. 

I.V.: Îl mai conservă.

I.T.: Călătoresc mult în România şi mă întâlnesc cu acest tip de comunitate care, din punctul meu de vedere, s-a salvat. Natural. Acolo se salută. Acolo se ajută în continuare vecinul cu vecinul. Acolo încă se respectă ziua de duminică aşa cum a fost ea lăsată. Să ne odihnim. Să mergem la biserică, la liturghie. Să ne învăţăm copiii una alta. Şi, mai mult decât atât, masa. Aşa cum am scris şi în carte. Cultul pentru masă. Bunicii mei, când ne aşezam, era o formă de ritual care, din atitudinea corporală, însemna respect. Când se aşeza mămăliga şi se tăia în cruce cu aţa, toţi ne uitam aşa ca şi când se întâmplă ceva, wow, într-o tăcere absolută. Bunicul era aşteptat. Nu mâncam niciunii, deşi nu mai puteam de poftă legat de ce era pe masă. Aşteptam să se aşeze bunicul întâi în capul mesei şi apoi, după ce spuneam rugăciunea, puteam mânca. Aşa am crescut şi, exact cum aţi spus, e un noroc că am prins astfel de valori manifeste absolut firesc. 

Bucătăria „de acasă”: Brânza de oaie și tocnițele, favoritele Iulianei Tudor

I.V.: Ţi-aminteşti mâncarea preferată din copilărie? 

I.T.: Brânza de oaie, făcută de bunica mea. Ciorbele toate, supele, mirosurile de acolo. Şi despre ele am povestit. 

I.V.: Și tocăniţe... Astea sunt și la mine în zonă. 

I.T.: Şi astea, da. Da, da, da, da, exact. 

I.V.: Cu mămăligă, evident.

I.T.: Evident, păi era mâncarea de bază. Pâine mai rar. Mă trimiteau să iau de la magazin, dar mai rar.

Cunoașterea de sine, varianta Iuliana Tudor: „Cevaul acela care poate mai târziu, dacă ai noroc să vezi şi eşti atent, devine vocaţie”

I.V.: Te-ai gândit vreodată că poate pasiunea pentru folclorul muzical a venit de atunci din copilărie, fără să ştii?

I.T.: Sunt sigură de asta. Cred că pentru fiecare om se imprimă ceva din mediul în care creşti. Cevaul acela care poate mai târziu, dacă ai noroc să vezi şi eşti atent, devine vocaţie. În cazul meu, am avut două direcţii pe care le-am simţit vocaţionale, clar. Pedagogia. Îmi plac copiii foarte mult şi mă simt atât de bine când ofer din ceea ce ştiu, din ceea ce pot Oricui. Îmi place să învăţ pe alţii din ceea ce ştiu, repet. Şi această direcţie, televiziunea, care nu a fost în planurile mele, a fost o pură întâmplare, dar cred că Dumnezeu a ştiut să mă aşeze lângă trenul potrivit. Şi-au trecut 25 de ani de când nu regret că m-am urcat în acel tren.