Teo Trandafir este una dintre cele mai cunoscute moderatoare TV din România. Invitată la podcastul „Ac de siguranță”, aceasta a povestit despre nășica ei, care îi aduce aminte de copilărie. Dar altfel, prezentatoarea spune că viața ei a început după ce a plecat de acasă.

„Eu am început să mă reconstruiesc odată ce-am plecat de acasă. La 18 ani, eu am plecat. Și-am plecat la facultate din orașul nostru și nu m-am mai întors. N-am mai ținut legătura cu orașul. Când m-am întors, nu mai știam să ajung la mama acasă. Nu mai știam pe unde s-o apuc, ceea ce nu e recomandat. Dar a trebuit să fac asta, că așa a fost viața rânduită. La mine, lucrurile s-au succedat așa... eu n-am avut loc să mă întorc între ele. Și, într-adevăr, nu mai țin minte multe despre copilărie. Îmi aducea aminte nășica mea, care, slavă cerului, anul acesta a împlinit 100 de ani, și ne-am adunat cu toții la Pitești, am sărbătorit, și a fost mișto, și cu nășica împreună. Am stat la masă, ne-am pregătit de mâncare, cu fast. La 100 de ani să gândești perfect limpede și să îmi aduci aminte lucruri. Îmi amintesc dacă îmi amintești sau dacă îmi arăți poze, cum îmi arată nășica. Uite aici erai tu cu cutare. Și îmi dau seama că m-am despărțit de copilul de atunci. Dar copilul de atunci a născut copilul din adolescență, care tot copil era, legat de ăla. Doar că undeva acolo s-a scurtcircuitat, pentru că eu nu-mi aduc aminte exact decât momentul de la patru ani. Îmi aduc aminte exact momentul în care am împlinit treisprezece ani, pentru că m-a pupat tata și mi-a făcut cadou prima mea ie, eu fiind colecționar. Dar de la optsprezece, țin minte tot.”

Teo Trandafir, mai sinceră ca niciodată: „Nu mi-aș fi dorit să apar la televizor vreodată”

Cum se manifestă nefericirea pentru Teo Trandafir? „Poți să fii mai mult nefericit decât fericit.”

„La mine, nefericirea se manifestă destul de zgomotos. Pentru că eu îmi dau seama că fericirea este o stare de grație. Dacă ai fi fericit tot timpul, ți-ar sări filamentul. Fericirea este ceva ce te circondă, vorba lui Iliade, dar nu poate să țină mult, că mori. Nefericirea, la fel. Poți să fii nefericit mai mult decât fericit, asta fără îndoială. Mult mai mult. Dacă îți trăiești nefericirea până la capăt și te gândești așa: ‘Bă, sunt pe un ocean. Eu mă duc în jos. Ok, până aici. Știu unde mă aflu. Stai liniștită, în momentul în care o să atingi nisipul, indiferent cât ar fi până jos, te sprijini și dai înainte, sus.’ Doar că eu fac destul de urât. În timpul în care discut cu mine, nu-mi dau foarte bine seama ce se întâmplă în afară. Mi se întâmplă, de exemplu, să plâng. Nu mă prinde asta, pentru că am treabă cu mine.”