Maia Morgenstern este una dintre cele mai longevive actrițe din România. Într-un interviu recent, vedeta a povestit cum a fost întâlnirea sa cu lumea teatrului, dar a făcut și confesiuni dureroase despre copilăria sa. 

Maia Morgenstern, copilărie marcată de neajunsuri

„De la vârsta de 18 ani, am intrat în lumea artei. Așa se spune acum și așa se spunea și pe vremea mea. Am intrat cu un eșec. Eu n-am reușit din prima la Facultatea de Artă Teatrală și Cinematografică - Institutul de Artă, cum se numea pe vremea mea, IATC - UNATC, acum. Iată, n-am reușit la examen din prima. Aveam 18 ani și am căzut la examen, și n-a fost tocmai plăcut, ca orice căzătură. A fost usturător, a fost greu, cu lacrimi, cu durere ascunsă, că nu-mi venea să recunosc cât de tare mă doare. N-am stat niciun moment acasă. Mergeam pe străduțe și mă plimbam. Și mamei îi era mai greu decât îmi era mie.

Am aflat după, nu am aflat atunci. Mi-a fost sprijin, cum s-a priceput și ea, la vârsta ei, cu dragostea ei de mamă, să trecem peste, să mă încurajeze și să-mi aline suferința reală a unui eșec la un prim examen. Nu am stat acasă și m-am dus imediat să lucrez, la Teatrul Evreiesc de Stat. Am dat și acolo o formă de examen, de concurs, de audiție. M-am aruncat în vâltoare, am înotat în ape adânci, deși nu prea știam să înot. La 18 ani, aspiram către... Voiam să devin actriță. În ce fel, cum, era o poveste lungă. Se repeta, în fiecare an, cu fiecare generație, în forme diferite. Vorbim de o poveste care s-a petrecut acum 43 de ani. Eu acum am 61 de ani. Eram speriată, nesigură pe piciorușele mele. Aveam toate motivele să fiu nesigură, nu știam prea multe. Cred în educație, în învățătură, în a săpa mai adânc.nTot ce am trăit, tot ce am învățat, tot ce am avut sau n-am avut în copilărie a șlefuit gema care sunt astăzi, un fel de piatră ”, a povestit Maia.

„Muream de ciudă când copiii aveau un sandwich mai bun ca al meu”

„Am avut o copilărie complicată, marcată de lipsuri, de nevoi. Niciodată spirituale, niciodată culturale, niciodată la nivel de cunoaștere, de atenție, de căldură, de îngrijire, de energie, de timp și de atenție, pe care părinții mei, familia mea mi-au dăruit-o. Lipsuri materiale, evident. Îmi doream tot felul de chestii. Muream de ciudă când cei de-o seamă cu mine, colegii mei, aveau un sandwich mai bun ca al meu, sau un costum de jeans, sau bentiță față de cum aveam eu. Sufeream, îmi era ciudă și mă burzuluiam. Nu aveam televizor. Tata nu îngăduia televizor acasă. Asta mi-a permis să citesc mai mult. Nu am fost un copil care să citească ușor, să fiu un geniu. S-au luptat cu mine mult. De ce să citesc eu când adoram să-mi citească mama? Adoram vocea mamei și felul în care citea. O adoram. Învățam pe dinafară ce îmi citea mama. Apoi stăteam cu ochii în carte și ”citeam”, însă uitam să dau pagina. Tata a fost cel care a stat acasă prin forța lucrurilor. Mama mergea la muncă, era informatician. Unul dintre primii informaticieni ai țării acesteia, în 1970, când s-a înființat Institutul ICI.

Odată, am făcut o boală a copilăriei și tata îmi citea, și mă păzea să nu mă scarpin, iar el, la un moment dat, a obosit și am citit singură. Și, de atunci, cineva nu s-a mai oprit. Și evadez în lectură.... Ce jocuri aveam, dar tot timpul aveam ce să fac. Cum aș fi făcut să termin lecțiile mai repede. Fără mama, nu puteam să fac lecții. Părinții mei m-au învățat cum să învăț. Teatrul radiofonic era important, neavând televizor, și nu aveam ce să discut cu cei de vârstă mea., a mai spus marea actriță, în cadrul podcastului lui David Dobrincu.

„Eram de o lăcomie fără margini”

„Teatrul radiofonic ascultam și a dezvoltat în mine fantezia, imaginația. Nu vedeam și trebuia să creez în imaginație castele, plajă, etc. În fața blocului, pe străduțe, jucam șotronul, „de-a v-ați ascunselea", cățăratul prin pomi, julitul genunchilor, pe timpul verii. Vara, în special. „Baba oarba", „ursul doarme", tot felul de jocuri ale copilăriei, cu cântecele, cu alegeri. „Am pierdut o batistuță", jocuri de atenție, în care alergai și erau de mișcare și atenție. Săream coarda. Era un exercițiu fizic foarte bun, cu figuri, cu picioarele încrucișate, etc. Era jocul „țările". Ne adunam mulți copii și jucam cu o minge. Fiecare eram numit după o țară. Foarte viu, antrenant, joc de mișcare. Cel mai mare vis în copilărie: îmi doream păpuși. Să fie multe! Eram de o lăcomie fără margini.

Tata îmi domolea lăcomia. Când primeam câte o păpușă, o tundeam, îi căutam mecanismul. Idealul era să facă mama. Să le desenez, machiez, să le fac gene, să le tai unghiile și le tăiam degetele cu totul și, apoi, voiam altă păpușă. Voiam să merg la Gradina Botanică. Era unul din visurile mele. La mare, și în timp de iarnă. Copilăria mea mi-a fost marcată de lipsuri serioase, iar părinții încercau să suplinească cu mersul la teatru sau cinemateca. Am fost la cinematecă de când eram foarte mică. Prietenii de familie spuneau că mă chinuiesc. Dar eu înțelegeam. Mi-am dorit foarte mult să am copii, pentru că, în copilărie, nu am avut frați. Mi-am dorit un animăluț, un cățel. Acum, nu am timp și atenție”, a povestit actrița.

Cum a fost crescută Maia Morgenstern

„A fost tare complicat felul în care părinții aveau grijă de mine și toată atenția nu era un lucru obișnuit. Nu m-au certat, nu m-au bătut pentru note. Preocuparea lor era să învăț și să știu unde îmi caut informația. Tata vorbea 7 limbi străine, scris, citit și tradus. Din asta își câștiga existența. Din engleză, franceză, italiană, rusă, spaniolă și ebraică. Când întrebam cum se traduce un cuvânt, îmi spunea să caut în dicționar. Și îmi era greu, deși era mai simplu să îmi spună el. Nu existau motoare de căutare. Am învățat să aud și să-mi dezvolt curiozitatea, atenția. Să caut, să caut, să nu mă mulțumesc cu puțin. Să nu las lucrurile neterminate. N-a fost o relație simplă cu părinții, au fost disensiuni”, i-a mai povestit Maia Morgestern lui David Dobrincu.