Artistul Marcel Pavel are o experiență bogată căpătată de-a lungul celor 63 de ani, capitolul copilăriei nefiind mai prejos decât cariera sa muzicală. Acesta a avut o copilărie foarte grea, încercată de multe neajunsuri și  de cercuri de prieteni provenite dintr-un alt statut social, complet diferit de al său. Nu și-a cunoscut niciodată bunicul patern, întrucât acesta și-a pierdut viața în război. Pasionat de Câmpulung Muscel, acolo unde și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei, Marcel Pavel povestește cu patos despre începuturile sale.

VEZI ȘI: Marcel Pavel, amintiri de neprețuit din copilărie: „Se adunau câte 20 de studenți în sărăcia aia în care stăteam eu și ascultam muzică”

Marcel Pavel despre cercul familial: „Mi-a zis cineva că suntem vreo o mie”

Adrian Arsene: Vorbeai despre Câmpulung Muscel, acolo ai copilărit de la trei ani. Tu te-ai născut în Independența, în Galați, o așezare înființată după Războiul de Independență al României. Acolo mai păstrezi amintiri?

Marcel Pavel: E bună întrebarea, am o grămadă de neamuri pe care nu le mai cunosc acum, nu le mai știu că am fost foarte rar acolo de când au decedat bunicii mei paterni. Pe bunicul patern nu l-am apucat în viață, a murit în timpul războiului, pe bunica paternă am apucat-o, foarte simpatico și destul de dură, a trăit până la 90 de ani. Am neamuri foarte multe și-n Galați, și-n Brăila (...) mi-a zis cineva că suntem vreo o mie (...) Fiind atras foarte mult de Câmpulung Muscel, până la vârsta de opt ani am petrecut în Galați, dar fiind vacanțe, pe toate le făceam la Câmpulung Muscel și făceam comparația dintre un sătuc, o comună pe vremea aceea, jumătate sau un sfert din ea fiind mahala unde am „gustat” din plin toate întâmplările la vremea aceea și Câmpulung,care, pe vremea aceea era un oraș patriarhal. Acum a mai dispărut din aerul acela, nu știu dacă știi, dar Câmpulung Muscel a fost prima capitală a Țării Românești și prima scriere în limba română a fost scrisoarea lui Neacșu către Junele Brașovului. Are o istorie extraordinară  acel oraș.

VEZI ȘI: Marcel Pavel, după 30 de ani de căsnicie: „Nu spun acum că este o căsnicie perfectă și e numai fericire”

„Nu mai reprezintă cu cinste orașul”

Fiind încă foarte tânăr, artistul a observat schimbarea orașului care i-a acaparat sufletul. Trecut prin schimbarea regimului, Câmpulung-Muscel nu a mai fost același oraș în ochii artistului. Odată cu pustiirea industriilor locale din zonă, acesta a observat decăderea acestui oraș cu foarte multă încărcătură istorică, dar și alinierea la un alt mod de administrare a amplasamentului.

Adrian Arsene: Am fost în trei rânduri în acel orașul respectiv, în ideea de a-l descoperi și, într-adevăr, este cu o încărcătură istorică fantastică.

Marcel Pavel: S-a mai denaturant...când industria noastră a dispărut, uzinele ARO de exemplu, orașul a început să moară ușor-ușor, și au apărut personaje din acestea mai underground care nu mai reprezintă cu cinste orașul. Dar, de altfel, orașul Câmpulung pentru mine, este orașul sufletului meu, care îmi trezește amintiri extraordinare.

„Dormeam în cazemate”

Tânărul artist de pe atunci a fost impresionat de formațiunile naturale ale locului. Dealurile, munții, pe toate acestea le-a colindat și așa cum a spus și acesta, nu era tocmai cel mai liniștit copil.

Adrian Arsene:Ce imagine din copilărie trezește?

Marcel Pavel: În primul rând, împrejurimile, dealurile, munții, am colindat fiecare colțișor. Fiind un copil rebel, plecam de la 5 dimineața de acasă, bine bătaia o luam seara că ajungeam la 22:00...doar năzbâtii făceam, jucam poker, fumam, mergeam la pescuit la patru dimineața chiar dacă nu prindeam nimic, ne jucam de-a indienii, făceam arcuri, dormeam în cazemate și ajungeam acasă noaptea. Frumusețea extraordinară a copilăriei mele, cu lipsuri materiale îngrozitor de mari, ca să spun așa. 

„Mergeam în picioarele goale mai mult”

Adrian Arsene: Dar griji care nu te apăsau presupun.

Marcel Pavel: Mă apăsau, dar încercam să le țin deoparte, mă apăsau în subconștientul meu. După ce am conștientizat a început să mă apese efectiv. Făceam comparația între colegii mei. Am avut norocul de a copilări cu oameni, cu copii și familii deosebite: doctori, profesori și așa mai departe, și făceam o comparație între condițiile de trai pe care le aveam noi, familia noastră și ale lor. Aveau covoare persane, vorbesc de anii 70, și nu prea aveam pantofi, dacă îmi lua o pereche de teniși mama sau tata, îi rupeam a doua zi la fotbal. Mergeam în picioarele goale mai mult. Știu când mi-a zis o data servitoarea medicilor, eu eram servitorul servitoarei medicilor familiei respective, să merg să iau sifoane. Îmi dădea 25 de bani sau 50 de bani, dar eu mergeam să joc poker de banii ăia, mai câștigam, mai vindeam sticle goale...e interesant, eram un fel de Creangă la oraș. Ne-a spus „ai grijă că trebuie să mergem să te spălăm pe picioare și după aceea intri că ai venit murdar de praf de la fotbal și murdărești covoarele. După ce mă spălam pe picioare, covoarele alea erau groase și mi se înfundau picioarele, m-am simțit, așa, ca un împărat.

O singură pereche de pantofi pentru toți frații: „Cine se scula primul pleca în oraș”

Adrian Arsene: Erau două lumi: lumea ta, crudă, și o altă lume.

Marcel Pavel: Nu știu dacă era chiar crudă, dar era plină de lipsuri. Noi, frații, mai făceam și glume. Dacă nu aveam saltea sau plapumă dormeam pe patul mijlociu și mă înveleam cu ăla mare sau cine se scula primul pleca în oraș că aveam o singură pereche de pantofi. Pe undeva pe jumătate e un umor amar, dar pe cealaltă (...) Mi-a prins foarte bine.

Puteți urmări podcastul integral aici: