Maria Dinulescu, gânduri de călugărie? „Eu știam că m-am născut să devin să devin maică. Pentru asta m-am născut. Să trăiesc în cuvântul lui Dumnezeu și împreună cu Dumnezeu”

Iată dialogul dintre Ionuț Vulpescu și Maria Dinulescu:

I.V.: La teatru când te-ai hotărât să mergi? 

M.D.: Când eram mică, eu știam că m-am născut să devin să devin maică. Pentru asta m-am născut. Să trăiesc în cuvântul lui Dumnezeu și împreună cu Dumnezeu. Din păcate acest lucru nu s-a întâmplat. Desigur, mi-ar fi plăcut să fiu preoteasă. Nici acest lucru nu s-a întâmplat. Niciodată n-am știut ce vreau să fac. La școală îmi plăceau latina, literatura, fizica. 

Putea Maria Dinulescu să aibă o carieră în psihologie, înainte de teatru și real estate? „Trebuie să fac o profesie unde exprim ceea ce cred eu.”

I.V.: Ah, deci nu numai o umanioare, ci și... 

M.D.: Puțin, da. Nu-mi plăceau alte materii și nu eram deloc pregătită pentru alte materii. Și știam că trebuie să fac ceva cu un profil uman doar pentru că toată lumea merge la facultate. Nu pentru că aș fi dorit ceva. Bine, nici nu vreau să mă gândesc de unde am plecat și ce vremuri sunt acum. Deci n-am avut un context în care să pot să-mi dau seama ce mi-ar plăcea să fac în viață sau la ce-aș fi foarte potrivită. Mergeam la un Club al elevilor, că îmi plăcea să merg. Am mers la actorie pentru că nu voiam să fac nimic din ceea ce făcuse sora mea. Numai actoria era singurul club și curs la care puteam să merg. Nu eram cea mai talentată. Sora mea era studentă la psihologie.

Mă rog, acum e profesor, doctor și așa mai departe. Întotdeauna mi-au plăcut oamenii și interacțiunea cu oamenii și o anumită empatie față de oameni și curiozitatea a ceea ce știe cealaltă persoană. Și mergeam la aceste cursuri de actorie. Long story short, aș vrea să fac asta. Dar am zis, bun, hai să dau bacul la psihologie și poate dau la psihologie. Cu toate că și sora mea dădea acolo. Și am dat bacul, am învățat numai că bineînțeles că nu am luat o notă foarte mare și nu înțelegeam de ce, sora mea mă pregătise. Și mi-a zis, bun, ce ai scris? Și i-am arătat ce am scris, adică i-am spus și a zis, nu, tu ai scris din punctul tău de vedere. Trebuie să scrii exact ce scrie în carte.

Și mi-am zis, wow, trebuie să fac o profesie unde exprim ceea ce cred eu. Pentru că mie îmi place să fiu cum se numește valuable, de valoare în ceea ce sunt eu, creativă. Și atunci singurul lucru pe care știu să-l fac e să merg la aceste cursuri de actorie. Mă rog, m-am întâlnit cu un tânăr absolvent de facultate, acum se numește domnul Adrian Titieni, care m-a pregătit câteva luni și după aceea am mers la facultate. E o poveste întreagă cum am intrat la facultate. Ideea e că la un moment dat, doamna Sanda Manu, care nu știam cine este, nu aveam niciun habar, cam în viață nu prea știu cu cine mă întâlnesc, ceea ce e și foarte bine, la un moment dat m-a întrebat, „dar cercul acela de care spuneai tu în poezie chiar există?” Și am zis „bineînțeles că există. Cum adică să nu existe? Păi am plecat, am întors și am zis să știți că eu am avut dreptate.” Și dumneaei a zis, punându-și ochelarii jos, „pe asta o vreau la mine în clasă”. N-am știut că există și alte facultăți în afara celei de la București. Că n-aș fi avut curajul să merg direct la București. 

I.V.: De ce? Că era aproape. 

M.D.: Era cea mai bună facultate a țării și eram nouă în clasă. Am avut foarte multă șansă.