În cadrul emisiunii de la Spectacola și DC News, Irina Păcurariu a povestit cum a ajuns să își cunoască soțul. Pe 17 mai 1995, alpinistul Constantin Lăcătuşu devenea primul român care cucerea Everestul. La vremea aceea, Irina Păcurariu lucra la TVR Iași, ea fiind cea care a dat pe post această știre, în direct. După un an în care a încercat să obțină un interviu cu Constantin Lăcătuşu, după multe refuzuri și amânări, cei doi s-au întâlnit, iar de atunci, drumurile lor s-au unit.  Au împreună două fetiţe: Ana Carina şi Iris Petra. Anul acesta, pe 17 mai, s-au împlinit 28 de ani de la momentul în care soțul ei a cucerit Everestul, dar și momentul care a dus la întâlnirea celor doi. 

VIDEO: 

„Am avut o mică aniversare. El m-a întrebat de dimineață: știi în cât suntem astăzi? Și mi-am dat seama, e 17 mai, e ziua în care a urcat el pe Everest. Când a urcat primul român pe Everest. O știre pe care din greșeală, din întâmplare, am prezentat-o chiar eu. Făceam o emisiune de reportaj, cu de toate, și pentru că s-a întâmplat asta în timp ce eu eram în direct, Vanda, din regia de emisie, m-a rugat să dau știrea. Ticu era din zona Moldovei, eu eram TVR Iași atunci, și mi-au spus: „Anunță că a urcat Ticu Lăcătușu pe Everest”. Zic, „Ești sigură? Verifică”. S-a uitat pe niște agenții de presă. a văzut că e adevărat, și cel puțin pentru spectatorii TVR Iași, eu am dat vestea atunci.

 Asta nu înseamnă că el a vrut să dea vreun interviu, vreun an. Am umblat după el,  a fost unul dintre cei care a zis „nu”. Dar foarte simpatic, îți spunea că are oră de tenis și că nu poate, că nu e în stare de interviuri, și că nu acum. L-au chemat diverși, a avut și un accident de mașină urât în timp ce venea la una dintre emisiuni, până când, la un moment dat, n-a mai avut niciun accident, și chiar a venit. Și a și rămas. A rămas de tot”, a povestit Irina Păcurariu, în emisiunea de la Spectacola și DC News. 

„Mâna destinului și acolo. A trebuit să urce pe Everest pentru a ajunge să își cunoască aleasa”, a punctat Georgiana Ioniță Toader, gazda emisiunii. 

„Mi-am dat seama că totul e predestinat. Primul restaurat la care a încercat să mă ducă, la un suc, să mâncăm ceva că era seară, e destul de celebru pentru locația lui, pentru că e deasupra orașului Piatra Neamț, și se numea La Gospodine. De unde vine treaba asta, nu știu, și îmi dau seama de ce nu am vrut să merg. La vremea aceea nu am vrut să merg din diverse motive, era târziu, nu mi-era foame, nu mai știu. Dar acum îmi dau seama că el mă băga în bucătărie, încă de la început. Bine că nu m-am dus”, a dezvăluit realizatoarea TVR. 

Popcornul din Nepal și dieta „forțată”

Deși nu-și mai amintește care a fost, până la urmă, restaurantul la care a mers la prima întâlnire cu soțul ei, Irina Păcurariu a rememorat aventura ei din Nepal, când a mers acolo să realizeze un documentar și  s-a hrănit exclusiv cu popcorn, zile în șir. 
Ea a fost primul reporter român care a realizat un documentar în Himalaya - „Ţara Şerpaşilor", desemnat şi cel mai bun documentar al anului de APTR. 

„Nu-mi mai amintesc la ce restaurant am fost, până la urmă. Dar pot sa spun cât de bun e popcornul în Nepal. Când am fost prima dată în Nepal, am făcut un documentar acolo despre șerpași, pentru mine a fost o încercare teribilă, eu nefiind genul sportivă, sunt o fată dintr-un oraș cultural, adică mie îmi plăcea pe jos sau cu taxiul, cu tramvaiul, până am avut mașină. Eu nu sunt o mare sportivă și nu am putut s ă mănânc nimic în Nepal, mi se părea că totul mirosea și erau niște arome pe care nu le puteam suporta, de fapt, era din cauza altitudinii, pentru că acum este o mâncare asiatică pe care aș savura-o. Și n-am mâncat decât popcorn, pentru lodgeurile pe unde mai ajungeai, se făcea popcorn. Cum simțeam mirosul, era ca acasă. Atât am mâncat. A fost o foarte bună cură de slăbire”, a mai spus aceasta. 

28 de ani de la momentul în care Constantin Lăcătușu a cucerit Everestul

Pe 17 mai, Constantin Lăcătușu, soțul Irinei Păcurariu, a celebrat cel 28 de ani de la cucerirea Everestului, printr-o postare pe Facebook, în care povestește întreaga aventură. 

„17 MAI 1995
Parcă a fost ieri.. Dar au trecut 28 de ani ! Într-o zi de 17 MAI, tricolorul a ajuns pentru prima dată pe cel mai înalt vârf al Terrei, EVEREST, 8850m.
În acea zi au mai urcat alți 5 alpiniști, niciun serpas, pe ruta nordică, dinspre Tibet. Printre cei victorioși s-a numărat și kazahul Anatoli Bukreev, unul din cei mai mari alpiniști de altitudine din întreagă istorie a alpinismului (dispărut într-o avalanșă pe Annapurna). Am mers umăr la umăr cu el până după First Step, Mushroom Rocks (8550m). Acolo, am făcut o pauză mai lungă, împreună cu singurul serpas care plecase de la ultima tabăra. Un alpinist american era epuizat și avea nevoie de ajutor. Chuldim Temba era în expediția mea, dar a coborât cu Toni Tonsing înapoi la tabăra de baza avansată.   Americanul supraviețuise unei nopți de groază la peste 8500m altitudine. Rezistase că prin miracol. Nu era din expediția noastră, dar pe atunci încă mai există fair-play, chiar și la acea altitudine amețitoare. Cu un an în urmă renunțasem la vârf pentru a asista la coborâre un alpinist neo-zeelandez aflat în situație critică, după ce, cu o zi înainte, oprisem din căderea fatală un alt alpinist, canadian.
Aproape de piramidă finală, m-am întâlnit cu Anatoli. A observat că nu am masca de oxigen și mi-a spus: „ no oxygen ? very difficult..”. Planul meu era să urc integral fără oxigen suplimentar. Am stat însă la peste 8250m 3 zile și 3 nopți consecutive, dintre care 2 înainte de vârf, datorită vremii proaste. În așa numită „zona a morții” organismul uman este la limita să. Fiecare zi și chiar fiecare ora petrecute acolo fără oxigen artificial te apropie inevitabil de granița acestei lumi. Înainte plecării spre vârf de la ultima tabăra (8250m) era un ger tăios. Un coleg francez a renunțat după 20m. Am decis să iau cu mine ceva oxigen, o treime din necesarul obișnuit pentru ruta dus-întors. Mi-a ajuns doar 350m până la Second Step (8600m), la cca 5-6 ore de vârf. Am continuat „fără” reintrand brusc în condițiile normale, un adevărat șoc pentru organism. 251 bebeluși se nășteau pe minut în 1995.  Făceam 2-3 pași urmăți de 5-10 sec pauză. Ultima pantă a piramidei finale era acoperită de un strat de zăpadă proaspătă, adâncă și instabilă. Nicio coarda fixă. Pe vârf însă, totul era înghețat, bine bătut de vânt. Urcușul ce părea interminabil se sfarsise. Priveam că din avion spre versantul opus, nepalez. Am făcut mai multe fotografii autoportret, cu pioletul, cu celebrul trepied chinezesc și spre cele patru zări, până ce bateriile aparatului foto au cedat. Unii „prieteni” cârcotași de acasă au reținut din povestirile mele doar ultima parte a sesiunii fotografice, cea cu aparatul înghețat și încă se mai hrănesc cu auto-iluzia că nu există și pozele de pe vârf. Din păcate pentru ei și din fericire pentru alpinismul românesc, acestea există … ; chiar sub formă de diapozitive și nu imagini digitale prelucrate, pentru simplul motiv că în 1995 încă nu aveam acces la aparate foto digitale. Așa cum, habar n-aveam de e-mail, internet sau facebook. Dar ce am avut, a fost suficient pentru a urcă Everestul: motivație, spirit de aventură, fair-play și un dram de noroc.
*
Everestul a continuat și continuă să atragă, că un uriaș magnet, alpiniști din toată lumea. Va rămâne o țintă supremă pentru orice alpinist. Dacă în 40 de ani, până în sezonul pre-musonic 1995 urcaseră pe Everest cca 350 oameni, în următorii 20 de ani (1995-2015) au urcat de 10 ori mai mulți ! După 1995 au mai urcat pe Everest și alți alpiniști români. Primul a fost Gheorghe Dijmarescu, un gorjean stabilit în Connecticut/US, a făcut-o chiar de mai multe ori, o dată fără oxigen artificial (!!), în 1999. 
*
Everest 1995 a fost a 2-a ascensiune românească pe un vârf de peste 8000. Cu 3 ani înainte urcasem primul optmiar, Broad Peak (8047m, Pakistan), după o expediție extrem de tensionată. Toți coechipierii mei renuntasera și plecaseră acasă; am rămas singur în tabăra de baza, cu un sac cu merinde și un cort pe care l-am cărat apoi din nou spre taberele superioare. Am reușit în cele din urmă singură victorie pe Broad Peak din acel an, alături de 2 americani și 3 spanioli. Fără serpasi și fără butelii de oxigen. 
Au urmat multe alte piscuri de pe toate continentele, fiecare cu povestea lui, mai mult sau mai puțîn veselă. Nici un vârf nu a fost însă „vârful vieții mele” , toate încercările adunate fac povestea completă. Mai importantă decât momentele (unice !) petrecute pe un vârf este ascensiunea în sine, calea pe care o descoperim continuu în lumea fascinantă a munților și – de ce nu? – a vieții, cu urcușuri și coborâșuri inevitabile”, a transmis Constantin Lăcătușu pe Facebook.