Tudor Chirilă se descrie ca un copil obișnuit, cu activități normale, jocuri firești generației sale. Primul contact cu teatrul l-a avut la 5 ani, când mama sa l-a rugat să înlocuiască un mic actor într-o piesă. Nu se considera precoce sau talentat, și spune că abia în clasa a 12-a a realizat că are o chemare către actorie. 

„Am crescut până la zece ani pe șantierele patriei, alea erau locul nostru de joacă și am avut o copilărie urbană fericită cu o gașcă de care îmi amintesc perfect și astăzi: Laurențiu, Sam, Mădălin, Fane, Dan, Nela, Florin Motoc, Florin Sala, Liviu „Rogoz etc. Am făcut țevi cu cornete, bombe cu carbid, petarde cu minium de plumb, am jucat Castelul, Hoții și vardiștii, Frunza, am privit pe fereastră în drumurile interminabile către mare, am fost în turnee cu mama și la meciuri cu tata, am crescut fascinat de culisele Teatrului de Comedie, am fost conștient la cutremurul din 77 și mi-aduc aminte cum m-a ținut tata în brațe.

Eu nu am fost vreun copil precoce, nu eram cel mai bun la recitat poezii pe de rost, iar ai mei au fost destul de înțelepți cât să mă lase să fac ce vreau. Prima dată cred că și-a dat seama că am ceva talent chiar mama, când, exasperată că nu mă hotărăsc unde dau (eram la mijlocul clasei a XII-a), m-a scuturat și am ajuns să-i recit o poezie („Confesiune – Geo Bogza) de pe o zi pe alta. Și a considerat că merită să dau la Teatru. 

(...) Prima colaborare cu maică-mea a fost o strângere de mână. Aveam cinci ani și am înlocuit un copil în „Cercul de Cretă Caucazian, la Teatrul de Comedie. Sanda Toma și mama aveau o scenă în care-și disputau un copil. Mă trăgeau de mâini când către una, când către cealaltă. Mama nu lasă nimic nespus când e vorba despre actorie, chiar dacă o face cu mult tact. Însă principiile ei nu ar putea lăsa un actor fără feedback, mai ales dacă crede că actorul ăla poate ajunge unde își dorește ea să-l ducă. În general, în echipa noastră ideile vin mai degrabă din dialog, nu din conflicte.”, a declarat Tudor Chirilă pentru VIVA.