Petronela Rotar este psiholog, scriitoare și blogger, și este autoarea singurului bestseller de poezie în România postdecembristă, „O să mă știi de undeva”. În cadrul Conferinței Fain & Simplu, desfășurate pe scena Operei Naționale, Petronela Rotar vorbește despre eliberarea și salvarea emoțională. Având chiar ea momente difcile în viața ei, Petronela Rotar s-a decis să împărtășească cu oamenii lecțiile învățate de ea. 

Cum arată „iadul”, pe Pământ

De această dată, psiholoaga a oferit detalii despre internalizarea emoțiilor pe care le-am trăit în copilărie. Ea specifică faptul că la vârste foarte mici, chiar de la doi sau trei ani, dacă suferim o traumă produsă din fel și fel de motive, fiind atât de mici, psihicul nostru are impresia că acel stres și acele emoții negative vor fi pentru totdeauna. La aceste vârste mici, copiii nu au noțiunea timpului, cel puțin nu așa cum o facem în viața adultă. Prin urmare, pe măsură ce creștem, noțiunea timpului capătă noi definiții, însă, până la acel moment, avem senzația că trăim doar în prezent. De aceea, făcând o comparație, avem impresia că acele emoții și stări sunt pentru totdeauna, iar specialista aseamănă această stare cu „iadul”.

Copii fiind, în fața unor valuri de emoții peste măsură, singura soluție pe care o avem la dispoziție, din păcate, este de a disocia sau de a ne deconecta forțat de la propriile simțiri, spune psiholoaga. Acest proces implică, mai întâi, detașarea de propriul corp. Invitata se oferă ca exemplu, zicând că înainte de a intra pe scenă, și ea a simțit să ducă mâna la inimă și să încerce să se stăpânească, din cauza emoțiilor.

„Copilul este blocat, practic, într-un moment perpetuu, de acum, care nu se termină. El nu are axa timpului ca să știe cum poate naviga pe ea și este blocat în momentul de acum. Imaginează-ți cum e să ai doi sau trei ani și să simți ceva foarte puternic precum furie, disperare, tristețe foarte mare și să nu fie nimeni cu tine acolo și tu să crezi că emoția aceea să fie văzută ca un infinit, așa cred că arată iadul. Ce soluție avem când suntem mici și singuri cu emoțiile astea? Una singură. Soluția automată prin care adoptăm o „apărare” este disocierea de emoție. Cum mă disociez de emoție? Mai întâi mă disociez de corp, fiindcă în corp se simt emoțiile. Înainte să intru aici am stat cu mâna pe inimă de la emoții. Toată fiziologia noastră se schimbă când simțim emoții puternice. Ce soluție avem? Ne amorțim, ne deconectăm de corp.”, a spus aceasta.

Cum se manifestă disocierea de propriile emoții și propria persoană

Invitata mai punctează că, în funcție și de traumele pe care fiecare le internalizează, avem moduri diferite de a manifesta disocierea.

„Disocierea asta poate avea multe grade și feluri în care o putem face. Acum, cum suntem toți absolvenți ai școlii ăsteia de care ziceai tu, toți avem o paletă largă de fugă de emoții: de la dependențe, de la stat pe telefon, de la multe mecanisme coping ( N.R. Mecanismele de coping sunt strategii utilizate în mod inconştient şi/sau conştient de către o persoană pentru a evita, diminua sau remedia pe cât posibil impactul negativ pe care o situație cu care se confruntă îl are asupra stării sale de confort psihic şi fizic.) nesănătoase ca nu cumva să ajungem în contact cu emoțiile noastre. De asta ziceam că și la 45 și 50 de ani suntem în continuare repetenți la școala emoțiilor.”, a mai punctat psiholoaga.

Cum putem ajunge să gestionăm corect

Ea, mai departe, încheie prin a spune că, prin corectarea acestor reacții la emoții și trăiri, putem ajunge la stadiul potrivit căruia putem gestiona absolut orice emoție.

„Este pentru că noi avem o memorie a noastră emoțională despre cât de rău a fost să simțim emoția aia rămâne blocată în stadiul ăla de copil. Când ai fost cel mai rănit. Dacă eu aș înțelege, dacă m-aș fi maturizat emoțional într-un mod sănătos aș fi știut că astăzi, o femeie de 46 de ani, să dau exemplu pe mine, pot să gestionez absolut orice emoție. Emoția vine și pleacă. Pot să mă conectez la corp, să stau cu emoția și să o gestionez într-un mod sănătos. Dacă nu am făcut niciodată lucrul ăsta, senzația pe care o am e aia veche- că mă va copleși. Atunci, voi depune foarte mult efort să nu o simt, să mă amorțesc. partea proastă cu amorțitul e că nu pot să le amorțesc doar pe alea negative, ci și pe alea pozitive. Pe mine mă diagnosticaseră cu „ne-simțire”, depresie cronică, care însemna de fapt incapacitate de a simți emoțiile la capacitate maximă. Dar, nu era ceva cu care eu m-am născut. Nu eram o problemă fiziologică. Era o decizie inconștientă pe care am luat-o ca copil, fiind copleșită de emoții și nu știam să lucrez cu ele.”, a mai zis ea.