Ștefan Baghiu, profesor la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga" din Sibiu (ULBS), a realizat o analiză detaliată privind situația creată de controversele legate de ținuta colegului său, profesorul Andrei Nae.

Ștefan Baghiu încearcă să explice de ce societatea românească este atât de tulburată de modul în care se îmbracă Nae la universitate, subliniind necesitatea unei mai bune înțelegeri a convențiilor sociale și a educației critice.

Ștefan Baghiu începe prin a evidenția că Andrei Nae este un profesor și cercetător de excepție, care a adus o contribuție semnificativă prin înființarea studiilor de jocuri video (game studies) în România. Cu toate acestea, el subliniază că realizările profesionale ale lui Nae nu ar trebui să fie relevante pentru discuția despre libertatea de exprimare vestimentară într-o instituție publică.

Profesorul Baghiu identifică o problemă majoră în educația românească: lipsa deconstrucției conceptelor de bază, cum ar fi faptul că hainele sunt convenții sociale. El argumentează că această lipsă de educație critică lasă societatea românească într-o stare de dezavantaj, unde multe persoane nu înțeleg că normele vestimentare sunt rezultate ale unor procese istorice și culturale complexe.

„Să încercăm să înțelegem de ce e supărată lumea pentru cum se îmbracă Nae la facultate. În primul rând aș vrea să evit să îl elogiez pe Andrei Nae ca profesor și cercetător (lucrez cu el și sunt onorat), tocmai pentru că aici e capcana - da, este un profesor extraordinar și este un cercetător incredibil pentru România (a înființat un domeniu de studii - game studies - la noi; m-a bătut la competiția de granturi postdoctorale de la minister în 2019 - a luat locul 1 pe toată competiția; are o carte incredibilă la Routledge pe lângă multe altele și publică în top journals). Este, după toate datele, cineva care nu are ce căuta să predea într-o universitate care nu prinde top 500 global și uneori nici 1000 global - ca mai toate universitățile din România. Și care totuși o face - iată ironia, împlinește visul conservator al "românului rămas în țară", sacrificiul, patriotismul etc. Dar și dacă nu ar fi avut toate aceste realizări ar fi avut tot dreptul să se îmbrace oricum alege într-o instituție publică, atâta vreme cât e îmbrăcat.

De ce totuși e atât de șocant pentru noi să vedem un bărbat îmbrăcat în femeie în universitate?

Aș porni de la faptul că nicio versiune de deconstrucție - nici cea mai decentă, în care pur și simplu ne dăm seama că hainele sunt convenții sociale care pot fi discutate în evoluția lor istorică - nu a pătruns vreodată în spațiul public de la noi.

Să depășim momentul în care unii sunt "proști" sau "încuiați" (și se sperie de bărbați în rochii) și alții sunt "deștepți" sau "deschiși" (și sunt ok cu bărbați în rochii) și să observăm că mare parte din societatea românească este lăsată în dezavantaj (în idioțenie tehnică, ar zice un filozof german), prin lipsa de acces și explicații simple, tehnice, despre lume. Oamenii cred, în mare, că lumea în care se află a fost dată așa (eventual de la Dumnezeu), puțini oameni înțeleg cât de dialectic trebuie înțeles procesul istoric - da, atât de basic trebuie să explicăm în astfel de situații. Nu înseamnă că unii suntem mai deștepți ca alții, ci că unii suntem mai norocoși ca alții - și nu ne folosește la nimic, iată.În primul rând, ideea banală că hainele sunt constructe sociale care ne ajută să performăm genul pare absentă din orice dezbatere conservatoare. Asta înseamnă două lucruri: un concept banal, fără care nu se poate lucra în niciun domeniu umanist sau de științe sociale, este absent din curricula noastră generală (școlară, de acasă etc.). Noi nu ne învățăm membrii societății că felul în care ne îmbrăcăm reprezintă un discurs și că are o evoluție istorică. Sau, dacă ne învățăm, ne învățăm că felul în care ne îmbrăcăm "trebuie" să reprezinte un anume discurs. De altfel, am observat asta mereu la facultate: discuția despre poststructuralism și ideea că "e mai bine să interpretăm interpretările decât să interpretăm lucrurile" e absentă din educația de liceu. Aparent banal, acest fapt la care oricine poate răspunde cu "ei na, și ce?" este, de fapt, mult mai important: nu suntem în stare să înțelegem sistemul determinărilor și inerțiilor care ne înconjoară. Într-un fel, dezbaterea despre cum s-a îmbrăcat Nae e blocată de faptul că hainele alea și scena aia sunt pline de semnificații de nestrămutat în mintea multor oameni.

Înseamnă, am văzut în comentarii, "sfârșit", "Uniunea Europeană", "ideologie". Adevărul e că ele și asta înseamnă, dacă le privești cum le privesc cei care le urmează pe Mara Bănică și Oana Lovin, dar adevărul e și că hainele alea sunt efectiv bucăți de pânză care nu înseamnă nimic, nu? De aici și gluma lui Costi Rogozanu, "am văzut că marea problemă e că un om a venit îmbrăcat la școală". Hainele înseamnă ceva doar dacă le atribuim acel ceva, dar atribuind acel ceva pentru multă vreme ajungem să și credem că ne vorbește din interior haina, că istoria ei e autodeterminată. Această credință complică dezbaterea noastră socială largă (tocmai pentru că nu doar hainele "trebuie" să fie într-un fel, ci și persoanele - și sunt strict legate aceste credințe de mai toate formele de discriminare).În al doilea rând, plecând de la ce scriu mai sus, mai toate tipurile noastre de cunoaștere sunt "ferme". E foarte greu să explici cuiva că faptul că Eminescu e un "geniu" este o invenție culturală, faptul că "România" este o comunitate imaginată, faptul că "genul" este o categorie construită, faptul că "etnia" nu determină comportamente decât prin impunere culturală și socială. Cine predă astăzi știe poate cât de greu este să dezbați permanent - an de an - aceste lucruri cumva banalizate încă de acum 50-70 de ani peste tot. Motivul central aici este că avem o cultură critică inerțială la nivel de mase, care nu este bazată pe lecturi sau pe comunicare, ci pe transmitere de informații - deseori false. Trebuie să știm că ceea ce învățăm și ceea ce e "cunoaștere fermă" este deseori fals sau incomplet.

Există un esențialism care definește educația formală de la noi, iar toate formele de teorie critică care ar putea intra în școli sunt văzute drept "capricii" sau "mode" sau "ideologii". Nu știm, la nivel general, că a cere bărbaților să se îmbrace ca bărbați e probabil cea mai ideologizată formă socială de care dispunem și care ni se manifestă. Să știi asta nu înseamnă neapărat "să te îmbraci în femeie". Eu mă îmbrac în "bărbat" (and kind of like that) deși știu asta foarte bine. Dar, pe scurt, nu știm că ceva e ideologie până nu ni se spune - cu teroare - că ne va distruge societatea "non-ideologică" - adică societatea "naturală", dar care de fapt e supracontrolată, atât prin discurs, cât și prin inerția tradiției. Nu e simplu de schimbat așa ceva și nici nu avem mecanismele să o facem: Nae mai dinamitează aceste categorii fixe, dar trebuie să se producă o "revoluție interioară", cum cerea Ibăileanu la 1911 (ca să nu mai fim, spunea el acum 113 ani, clasiști sau să devenim feminiști). Să nu ne mințim - fără o reconsiderare a tipului de educație pe care îl oferim, fără a scoate oamenii din obscurantism prin lectură și cunoaștere universală și gratuită, față de care statul să aibă o răspundere capitală - nu prea avem cum să schimbăm ceva în societatea noastră.În al treilea rând, ar trebui să ne uităm la cum văd de fapt oamenii în România profesorii: model, reper, valoare.

Un profesor aici nu este un model pentru ceea ce este el, ci pentru cum împlinește o imagine de model. Dacă predă "ce trebuie" este bun. Dacă arată "neutru" este bun. Este, deci, un model prestabilit: un profesor este un model "dacă" devine fix ceea ce se așteaptă societatea să fie. Asta ar însemna că modelele noastre trebuie să fie de fapt proiecțiile noastre - ceea ce e destul de problematic. Un model este și o persoană care te face să te schimbi, care te face să vrei să știi lucruri, nu unul pe care îl imiți ca să devii o proiecție prestabilită. Aici paradigma culturală românească, de cultură mică ce nu prea poate inova (nu are puterea, resursele, invstițiile, tehnologiile pentru a inventa civilizațional, e în periferia inovației) - aceea imitațională - se întâlnește cu marea paradigmă modernă a funcționarului public - peste care nu poate trece. Funcționarul public - profesorul aici - trebuie să fie fad, șters, nepersonal, non-dialectic. El mediază între un "eu prezent" și un "eu viitor", ceea ce înseamnă că el nu se poate pune în calea acestei transformări.

Profesorul - ca psihologul, omul de la ghișeu etc. - trebuie să fie neutru, să nu iasă în evidență, tocmai pentru a nu mă distrage la o transformare prestabilită. Ca parte dintr-un mecanism social tot mai mecanicizat, el trebuie să fie element care asigură fluiditatea mecanismului (cunoașterea curge, transformă, dar nu prin blocaje, ci prin eliminarea lor, prin reducerea lor). Dacă apare cum e el de fapt distruge sistemul, blochează mecanismul, tocmai pentru că îl umanizează - devine deci uman, se reumanizează în termenii lui Freire. Așa ceva e inacceptabil, tocmai pentru că atunci ne dăm seama că sistemul este făcut din oameni, ceva ce ne poate distruge, ceva ce ne poate compromite.Atacul la adresa lui Nae este și un astfel de atac de frică. Queer-ul are această calitate de virus în sistem, tocmai pentru că ne amintește că sistemul e uman. Asta ne distruge ideea că suntem aici în siguranță, într-o structură autonomă care ne veghează. Poate mai mult decât spaima "valorilor care s-au pierdut", aici avem spaima "umanizării sistemului", care e poate și mai mare pentru o societate conservatoare ca a noastră”, a scris Ștefan Baghiu.