Raluca Al-Haddad a studiat la Universitatea din Damasc, Siria. Jurnalista avut două burse de studiu și a ales să-și perfecționeze cunoștințele de limbă arabă. Jurnalista cu origini siriene se declară îndrăgostită de limba moștenită de la tatăl ei. 

SPECTACOLA: Raluca, ai spus că respiri în limba arabă. Cum ți-ai dat seama de asta?

Raluca Al-Haddad: Aaah, m-am topit deja. Numai gândul la ce am trăit în perioada aia mă topește.  Mi-am dat seama că simțeam asta, pur și simplu. Habar nu am cum, a fost o senzație. Că începând să înțeleg limba în Siria unde eram înconjurată de arabă, și la propriu și la figurat, începeam să mă conectez cu locul, oamenii, clima, cu totul. Și cuvintele pe care le înțelegeam tot mai mult pe măsură ce învățam îmi dădeau senzația că sunt guri de aer. Pur și simplu am simțit asta fizic, cumva, și cred că a început în prima zi, când neînțelegând nimic am avut senzația de sufocare. Ușor, ușor am început să respir în lumea aia nouă, care tot așa, ușor, ușor a devenit atât de primitoare și savuroasă pentru mine.
 
SPECTACOLA: Ce au schimbat în viața ta cele două burse de studii de la Universitatea din Damasc?

Raluca Al-Haddad: Cred că totul. Mai ales prima. Atunci a fost pentru mine schimbarea majoră. Am simțit că încep să înțeleg și să simt lumea, să o percep și cu mintea dar și fizic, într-un fel greu de pus în cuvinte. Făceam tot felul de asocieri, totul a devenit colorat și interesant pentru mine, viu, lucrurile căpătau sens. De la a vedea colegii care erau de toate vârstele și din toată lumea, la a-mi înțelege familia, originile, replicile din casă, pasaje din cărțile de istorie de la școală.

 
SPECTACOLA: Din povestirile tale reiese că ai un talent extraordinar la scris. Te-ai gândit vreodată să completezi munca din TV cu cea de scriitor?

Raluca Al-Haddad: Da, recunosc că da, este o nevoie undeva prin mine de a comunica trăirile pe care le-am avut, am și început într-un fel timid prin articolele de pe blog, dar sunt încă leneșă sau necurajoasă sau nu știu ce.  Mai am unele scrise parțial și pe care tot amân să le pun. Dar trebuie să le pun, îmi doresc. Uite, poate mai termin unul cu ocazia asta, dacă tot mă stârnești. 
 
SPECTACOLA: Spuneai că noua ta viață a început cu mirosul de Damasc cald de septembrie. Povestește-ne.

Raluca Al-Haddad: Păi când am coborât din avion m-a înconjurat căldura. Întâi la propriu, la figurat am conștientizat-o mai târziu. Când am ieșit pe ușă și am coborât scara am simțit aerul călduț cu aroma aia de caniculă domolită de noapte. Plus niște izuri în aer pe care acum le numesc aroma de Damasc sau de Siria. Eram foarte obosită, am aterizat spre dimineață, avionul întârziase peste 12 ore, stătusem la București în aeroport de pe la 10 dimineața până spre 1 noaptea, cam așa am decolat, sau mai târziu puțin. Zborul dura în jur de două ore, am primit vreo 2 sau 3 runde de sandwich-uri, ne spuseseră deja că e posibil să ne cazeze la un hotel când în sfârșit a venit avionul. Când am ajuns eram semi adormită, dar foarte curioasă de tot ce mă înconjura, pentru că era primul meu zbor cu avionul. Mă rog, mai zburasem când eram prea mică să mai am amintiri. Și în starea aia de surescitare de nou, somn și oboseală, m-a luat pe sus ca pe Pluto aroma de Damasc fierbinte domol. O să țin minte senzația aia toată viața.

 
SPECTACOLA: Cred că trebuie să îți iei drepturi pe termenul de ”matemagică”. Îmi place foarte mult și, cu siguranță, va plăcea multora. Ne explici ce înseamnă?

Raluca Al-Haddad: Păi a fost o eroare inițial, voiam să scriu ”matematică”. Am apăsat mai jos de ”t”, adică ”g” pe tastatură. Apoi mi-am dat seama ce frumos poate semnifica noul cuvânt în contextul în care scriam eu atunci, era exact ce voiam să spun, așa că am luat-o ca pe un semn și l-am păstrat. Are sens în felul în care văd eu viața. Sunt atât de curioasă din fire încât, dacă aș putea, aș face toate facultățile. Și e funny contradicția pentru că tot eu cred că toate cărțile din lume își pierd orice sens ori valoare dacă nu trăiești experiențe. Nu poți învăța nimic fără experiență. Nici meserii, nici despre viață. Degeaba citești kilometri de cărți și faci teorie seacă fără să pui mâna să învârți în mămăligă sau să iei un om în brațe. Și, așa curioasă fiind eu și dorind să învăț cât mai mult și despre cât mai tot, cred, de fapt nu cred, sunt sigură, că toate domeniile sau materiile de studiu sunt de fapt unul singur, una și aceeași treabă. Că faci fizică cuantică, operații pe creier, analiză filozofică și ciorbă ori tricotezi un ciorăpel pentru un pitic, este același lucru. Sunt doar limbi, limbaje diferite pentru a vorbi despre același lucru: experiențele noastre prin viață. De asta păstrez ”matemagica”, pentru că e un cuvânt despre mine. Magia, poezia și matematica așa zis rigidă și abstractă sunt de fapt toate foarte concrete și vii, eu le văd perfect conectate și coerente împreună. Asta ar ajuta mult copiii la școală, mă gândesc la cum aș putea aduce ideea asta în școală, mi se pare vital, mai ales în România, unde avem atâtea experiențe dureroase cu școala. Experiențe despre indiferență și deconectare, exact în locul în care ar trebui să învățăm cum să reușim să trăim, eventul cât mai bine. E un paradox trist. Dar acum există matemagica, na, am inventat-o eu, magia asta care ne poate ajuta să vedem lucrurile mai clar, cu mai multă bucurie. Asta cred că e magia de fapt, să te conectezi la realitate cu bucurie. Asta mi-a dat mie călătoria în Siria, ca să revin la întrebarea de mai sus. 
 
SPECTACOLA: Care a fost momentul în care ai știut că televiziunea este drumul tău în viață?

Raluca Al-Haddad: Certitudinile sunt ceva foarte relativ.  Iarăși vine din urmă niște magie, pentru că mereu am simțit nevoia de realitate. Și asociez știrile cu realitatea, claritatea. Când eram studentă aș fi putut să o iau în orice direcție, spre film, spre economie, spre reviste glossy, PR, pentru că aveam cursuri în toate formele de jurnalism. La noi în universitate la momentul respectiv era și o facultate de film și una de management și puteam face cursuri cu credite recunoscute de la una la alta. Și am făcut și curs de economie, și curs de imagine, cu fotografie și film. Toate aveau sens pentru mine dacă mă gândeam că le raportez la realitate, la concret. Iar asta erau pentru mine știrile, aici le întâlneam, le adunam pe toate. Așa că am făcut în primul an practica la Mediafax, dar din anul doi am trecut la TV și acolo am rămas, m-am angajat în anul trei la ProTV și aia a fost.

Așa că nu am știut neapărat la un anumit moment, dar mi-am dat seama cu timpul pe de o parte că microbul rămâne în sânge, chiar și cu o pauză de ani de zile, cum am avut eu - de câte ori mă întâlneam cu foști colegi mă bucuram foarte tare. Am mai păstrat legătura cu presa și prin faptul că traduceam zilnic știri în arabă, așa că am rămas oarecum în atmosferă. Pe de cealaltă parte a mai fost nevoia asta de a ieși din birou să întâlnesc din nou oameni. A fost o nevoie tot așa, fizică, un dor ca o foame, nu găsesc alt termen decât foame sau sete să mă reconectez la oameni. Aveam senzația că stând în birou de ani de zile cu câțiva aceiași colegi parcă pierdeam contactul cu prezentul. Și așa într-o zi am scris unui fost coleg din presă că aș ieși din birou.

 
 
SPECTACOLA: Spune-ne despre Prima News.

Raluca Al-Haddad: Prima ieșire din birou a fost la Profit News. A fost o provocare pentru că eu nu am formare economică, am mai făcut doar câteva știri tangențial și cursurile din școală, dar nu m-am specializat niciodată pe asta. Dar ceva a fost acolo tot de prin matemagică, mi-am îndrăgit foarte mult colegii și mi-a plăcut mult experiența ultimului an. Așa că atunci când a venit vorba de Prima News am avut curaj să iau încă un proiect nou. Aici am avantajul că am mai făcut știri generaliste. Iar ideea noului post este să abordăm teme așa numite grele, dar grele în sensul importanței, al relevanței pentru societate. Ne ocupăm de exemplu de spitale, dar nu din perspectiva problemelor pe care le știm de 30 de ani, ci ce putem face cu fața la viitor ca să scăpăm de trecut și să îmbunătățim sistemul. Prima emisie Prima News a fost pe tema spitalelor regionale. Este o nevoie uriașă și totuși, deși facem planuri de 17 ani, uluitor și revoltător, încă nu avem nici măcar unul. Vom aborda sistematic educația și școlile – că tot vorbeam de magia care ar trebui să fie școala – de bugetul țării care este de fapt unul mare, am putea face multe lucruri bune cu el în loc să îl irosim, accesul la mâncare sănătoasă produsă în țară, domeniul energiei, în care iar avem tot felul de blocaje și contradicții. Sunt multe de făcut la noi în țară și avem enorm de mulți oameni pregătiți și doritori să facă viața mai bună aici. Sper să contribuim cu Prima News la conectarea lor și să vedem rezultate în viața noastră.
 
SPECTACOLA: Dacă te-ai întoarce în timp, este ceva ce ți-ai dori să faci diferit?

Raluca Al-Haddad: Aș face multe lucruri diferit, poate majoritatea, dar nu aș renunța la felul cum simt, aș vrea să simt la fel de intens. Primul lucru pe care l-aș face diferit ar fi să merg mult mai mult după intuiția, curiozitatea și simțurile mele și mai puțin după așa zisul ”trebuie”. Nimic nu trebuie pe lumea asta și asta culmea, tocmai pentru că de fapt nu există nu se poate. Și expresiile astea se suprapun după părerea mea, e un echilibru între ele. Mereu se poate ceva oricât de greu ar părea și nimic nu trebuie cu forța. Animăluțul din noi știe mai multe decât credem după ce ne tocim prin niște școli inhibante. Iar dacă aș vrea să fiu sigură că viața mea va fi în regulă, sigur aș mai merge încă o dată în Siria cu aceeași inocență și deschidere ca prima oară. A fost cea mai importantă școală, a recablat și reconectat tot în mine.

 
SPECTACOLA: Povestește-ne despre cea mai frumoasă fotografie din viața ta: cea făcută cu mintea, nu cu aparatul.

Raluca Al-Haddad: O imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte, este o lecție de bază în jurnalism. Poate de asta am tot fugit de cuvinte și pe primul meu blog am pus doar fotografii, neretușate și amestecate. Mi se păreau mai elocvente decât oricum le-aș fi putut descrie, povesti, explica. Poate de asta tot amân și acum textele pe care le am deja pentru blog și nu le mai public odată. La știri am vrut să renunț la un moment dat la reporterie și să trec la cameramani, să fiu operator, camerawoman, atât de mult îmi place imaginea și ce poate transmite ea. Iar poza aia din capul meu este una recepționată din mersul mașinii. Prietenul meu este undeva între amuzament, afecțiune și disperare când plecăm pe undeva pentru că eu am telefonul ca pe o prelungire a corpului meu și fac sute și mii de poze în călătorii. Așa că îl tot rog să oprească să mai fac o fotografie. Și încă una. Inclusiv pe marginea prăpăstiilor, unde amuzamentul lui devine exasperare. Așa că în ziua și momentul ăla, ieșind dintr-o parcare strâmtă dintre niște blocuri și văzând o altă mașină venind nu i-am mai spus să oprească. Am văzut însă cu coada ochiului lângă un container de gunoi din ăla mare, de când eram noi mici, un cerșetor îmbrăcat în zdrențe care stătea turcește pe jos și sfărâma pâine în mâini pentru porumbei. Era un stol întreg, zeci, care gângureau ușurel și se foiau în jurul lui.  Ce m-a lovit a fost liniștea. Era în gângureala aia și în privirea lui o liniște pentru care nu am cuvinte. M-a atins, nimic nu exista pentru ei decât ei împreună, deși treceau mașini la jumătate de metru distanță. Porumbeii nu zburau la zgomote și mișcări, iar el nu avea ochi si urechi decât pentru ei, care îi ciuguleau din palmă. Liniștea aia de lângă acel container de gunoi era așa adâncă încât am simțit-o în plex. Mi-am imaginat și mirosul penelor lor când zburătăceau ca să ajungă mai aproape. Și fără ca momentul ăsta să îmi amintească direct de trăirile și revelațiile mele din Siria, acum îl văd lângă ele și lângă sensurile vieții.
p.s. mie penele de porumbei, alea pufoase și mărunte de la piele, îmi miros a pâine caldă.