Jurnalist TV și radio, scriitoare și blogger, Stela Popa vine de la Chișinău. Stela Popa prezintă (alternativ, cu Teodora Antonescu) Telejurnalul TVR 2 de la ora 19.00, de luni până duminică.

SPECTACOLA: În primii ani de scoală, le ce cariera ai visat?

STELA POPA: Îmi amintesc şi astăzi cum i-am răspuns primei mele învăţătoare la această întrebare. Răspuns dat acum mai bine de trei decenii: „Vreau să fiu ca tanti de la televizor”. Se întâmpla într-o localitate din R. Moldova, nu departe de malul Prutului. Ei bine, dorinţa şi pasiunea faţă de această profesie au fost atât de mari, încât nu m-am oprit decât atunci când am ajuns acolo unde am visat să fiu. La Bucureşti. La TVR, adică Televiziunea Română, alături de care am crescut din fragedă copilărie şi pe care, că printr-o minune, am avut-o mereu în casa părinţilor mei. Păcat  că în timpul copilăriei mele nu exista tehnologia zilelor noastre. Ai mei mi-ar fi făcut nişte poze și video grozave când cântam cocoţată pe coteţul găinilor sau mă postam în faţa oglinzii, cu cea mai serioasă faţă posibilă, imitând cu orele prezentatoarele de ştiri. Ce amintiri frumoase. Aveam numai şapte ani...

SPECTACOLA: Dar copilul tău? El ce visează să devină?

STELA POPA: Nu vreau să-i induc băieţelului meu ceea ce mi-ar plăcea mie să facă. Nu-mi propun şi nu-mi doresc aşa ceva. Are toată libertatea din lume să-şi croiască singur drumul pe care îl vă alege. Libertatea este cea mea bună metodă de educare. În copilărie, tatăl meu a ţinut cu tot dinadinsul să fac pian. Am ajuns la o anumită performanţă, e adevărat, dar, cu prima ocazie am şi renunţat. De ce? Pentru că nu era ceea ce îmi doream să fac. Îmi place muzica, nu trece o zi fără ea, dar nu mă regăseam în acest domeniu. Aşadar, judecând după propria experienţă, îmi voi lăsă copilul să-şi urmeze pasiunea, talentul şi propriul destin. Fiecare este făuritorul sorţii sale, cum ziceau latinii. Adevărul pur. Odată, Dan Andrei, băieţelul meu a venit în vizită la TVR. După jurnal l-am întrebat, mai în glumă, mai în serios, dacă vrea să devină prezentator. Mi-a replicat pe un ton cât se poate de ferm: „Eu vreau să fiu director că tati”. Am râs, dar mi-a plăcut că are opinii...

SPECTACOLA: Te-ai numărat printre elevii de top?

STELA POPA: Da. La facultate am fost şef de promoţie. Am primit chiar titlul de studentul VIP al facultăţii de Jurnalism când am absolvit, în 2005. Iar în actul de studii scrie negru pe alb: prima din X studenţi (nu-mi amintesc acum numărul exact, dar nu erau puţini deloc). Explicaţia e foarte simplă. Fără falsă modestie. Asta mi-am dorit dintotdeauna să fac, am lucrat mult asupra mea, am pus multă pasiune în fiecare apariţie şi, drept dovadă, sunt astăzi la principalul Telejurnal al zilei de la TVR2. Pentru o basarabeancă nu e puţin lucru. Și nu vreau să mă opresc aici...

SPECTACOLA: Ce îi vei spune copilului tău când va veni vorba de note bune?

STELA POPA: Încă nu e la faza de note... Dar copilul trebuie ajutat să își potenţeze sinele nu prin note, ci prin conştientizarea proprilor puteri. Ştiu ei japonezii ce ştiu. În Japonia nu se dau teste sau examene până la vârsta de 10 ani. În schimb, copilul învaţă ce este responsabilitatea, respectul, compasiunea, generozitatea sau gestionarea propriilor emoţîi. Asta încercăm şi noi să facem cu el...

SPECTACOLA: Care este cea mai draga amintire din viață de student?

STELA POPA: Am absolvit facultatea „Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării” de la Chişinău. Apoi, am urmat un master în politologie la facultatea „Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative”. Astfel am reuşit să-mi aprofundez cunoştinţele şi într-un alt domeniu care făcea parte din aria mea de interese - politica. Ulterior, în cariera mea am scris numeroase articole politice şi am realizat emisiuni cu oameni politici, dar nu numai. Cât despre cea mai dragă amintire din viaţa de student, e legată tot de tatăl meu. Cu o seară înainte de depunerea actelor la facultate, tata îşi dădea toată silinţa să mă convingă să urmez facultatea de Drept. Era extrem de preocupat de „cum voi trăi din scris?”. I-am explicat că un ziarist bun nu se pierde în viaţă şi că mai este şi radioul şi televiziunea. Nimic însă din toate acestea nu-l convingeau pe părintele meu. Aşadar, am cedat, la insistenţele lui şi tata s-a culcat mulţumit de pledoariile şi calităţile sale oratorice. Am cedat, dar... aparent. A doua zi, după depunerea actelor la comisia de admitere, întoarsă acasă, tata mă întâmpină încurajându-mă: „Crede-mă, ai luat cea mai bună decizie”. El, cu gândul că am mers la drept. La care îi răspund cu gura până la urechi: „Nu am nicio îndoială. Voi fi un jurnalist pe măsura așteptărilor!”.
Nu a mai avut sărmanul tata ce să-mi facă... Dosarul meu era depus deja.