Tudor Chirilă, Irina Rimes, Smiley & Theo Rose, Denis The Motans și Pavel Bartoș au spus care sunt cele mai importante voci din viețile lor. Dezvăluirile au fost făcute în cadrul unui interviu sppecial, pentru Vocea – Jurnal de poveste.

Tudor Chirilă vorbește cu multă emoție despre tatăl său, cunoscutul jurnalist sportiv și scriitor Ioan Chirilă, care a încetat din viață în urmă cu 23 de ani.

„Atunci când mă gândesc la o voce, prima care îmi vine în minte e vocea tatălui meu. Avea pastilele de duminică referitoare la fotbal. (…) Vocea lui era foarte impunătoare și interesant este că tata a obținut-o în urma unei operații de polipi pe coarda vocală, pentru că înainte era foarte gâjâită. După ce s-a operat, vocea lui a primit claritate. Chiar el spunea că a primit o voce nouă după operație. Vocea aia a devenit una recognoscibilă. Cred că m-a atins și pe mine, m-a influențat', a spus Tudor Chirilă.

VEZI ȘI: Tudor Chirilă: ”Tata a apucat să asculte primul album al trupei ‘Vama Veche’ și cred că a plecat cumva mulțumit dintre noi”

Tudor Chirilă, mesaj sfâșietor, la 19 ani de la moartea tatălui său: Pe tata nu am apucat să-l văd cum moare. Nu l-am ținut de mână, nu ne-am luat rămas bun. Și cred că e mai bine așa. 

În 2017, artistul posta un mesaj sfâșietor despre tatăl său. 

”19 ani fără tata. Acum 18 ani tata murea într-o dimineață de noiembrie. Între timp ziua asta a pierdut din durere și a rămas un prilej de amintire. Colegii lui spun că a fost cel mai mare gazetar de sport din istoria României. A scris douăzeci și nouă de cărți despre fotbal și alte sporturi. A muncit ca traducător în prima parte a vieții lui, până să ajungă redactor la Sportul Popular. A avut o cronică duminicală la radioul național. Vocea lui era inconfundabilă, la fel cronicile. S-a folosit de o cultură vastă ca să impună un stil unic în care sportul devenea mereu pretext pentru literatură. Cred că a suferit pe ascuns pentru că viața l-a împiedicat să ajungă scriitor. Viața am fost noi, copiii lui pe care a trebuit să-i crească. A fost un tată la care ne-am uitat mereu în sus, deși el era atât de aproape de noi. Pe biroul meu de acasă e o fotografie din care tata privește pătrunzător cu ochii lui căprui în timp ce buzele se întind imperceptibil către un zâmbet ștrengăresc sub nasul lui coroiat, grecesc. 

Tudor Chirilă, dezvăluire sensibilă despre familia sa: „Mama a pierdut o sarcină”

Tata era, mai presus de toate, un om bun, generos și modest care nu se sătura să învețe. Una din imaginile care mă urmărește din copilărie e cu tata pe canapea răsfoind concentrat o enciclopedie Larousse. N-am reușit să moștenesc nici generozitatea, nici bunătatea lui cu atât mai puțin curiozitatea care l-a transformat într-un personaj atât de luminat. Mai devreme vorbeam la telefon cu mama și ne întrebam ce rost au toate cuvintele astea. Pe nimeni nu mai interesează cine a fost tata. Cărțile lui vor fi date uitării. O vreme durerea a fost motorul care ne-a ajutat să-i conservăm și prelungim imaginea. Am organizat câteva ediții ale Premiilor Ioan Chirilă pe care le acordam celor mai buni jurnaliști de sport. Între timp am renunțat să le mai organizăm. Ca la orice premiere de pe la noi au fost mereu suspiciuni de “aranjamente”(ce absurd mi se pare), au lipsit banii și, în cele din urmă, parcă și jurnalismul. Cu toate astea au fost jurnaliști care și-au afișat cu mândrie aceste titluri, semn că inițiativa a avut succes și prestanță.

Tudor Chirilă: „Ce se întâmplă cu cei care sunt la marginea societății, cei care nu sunt acceptați, nu sunt tolerați?”

După premii numele tatei a fost rostit din ce în ce mai rar. Așa că tot ce scriu acum nu mai are sens decât pentru mine și pentru cei din ce în ce mai puțini cu care tata a impărțit timp. După ce am devenit părinte am înțeles mai profund că un copil își va privi tatăl diferit, la vârste diferite. Aici unde sunt eu acum e mai importantă istoria mea personală cu tata decât nevoia orgolioasă de a aminti unei lumi întregi că el a fost Ioan Chirilă. Astăzi el e tata, care deschidea ușor ușa camerei mele doar ca să verifice dacă citesc și o închidea imediat, la fel de încet, cu delicatețe și un zâmbet satisfăcut pe față. Bărbatul care m-a ținut strâns în brațe în timpul cutremurului din ’77(poate de la strângerea aia puternică nu mi-e mie frică de cutremure). Același tata care cobora din bloc cu pașii ușor târșâiți douăzecișidoi de ani mai târziu ca să vadă mașina formației, să schimbe două vorbe cu colegii mei din Vama Veche și să-i spună drum bun lui fi’su. Umbra impunătoare și grea care își făcea loc timid în somnul meu de dimineață și mă trezea ca să merg la școală. Ouăle năclăite în crutoane și ceașa mare de cacao cu lapte. Îndemnul sever care mă făcea să mă gândesc la ceai: - Mestecă ce-ai în gură. Ghiozdanul. Pe tata nu am apucat să-l văd cum moare. Nu l-am ținut de mână, nu ne-am luat rămas bun. Și cred că e mai bine așa. De puțin timp am început să mă gândesc că pentru tatăl care pleacă e infinit mai greu decât pentru fiul care rămâne. Au trecut optprezece ani fără tata.optsprezece ani cu tata”, scria Tudor Chirilă pe Blogul său, în urmă cu 5 ani.

Irina Rimes:  Bunica mea a avut o soartă tragică

Pentru Irina Rimes, cea mai importantă voce, este cea a bunicii ei: „Vocea din capul meu este vocea bunicii mele. Cred că de-acolo vine drama din piesele mele, dar și din felul meu de a relata poveștile din viața mea. Bunica mea a avut o soartă tragică, irelevantă pentru acest jurnal, dar relevantă pentru cum i-am moștenit talentul. Ea cânta în strană și eu am crescut în biserică, sub clopote.”

Smiley: „Cea mai frumoasă este o voce care parcă vine din mine, deși nu e a mea”

„Dacă tot vorbesc despre „voci” importante, am și eu câteva la auzul cărora mă topesc pe loc. Însă, de ceva timp, cea mai frumoasă voce din viața mea este cea pe care o aud când deschid ochii dimineața. O voce care parcă vine din mine, deși nu este a mea”, spune Smiley. Pentru Theo Rose, Raluca, sora ei, are cea mai marcantă voce: „Ea mi-a cântat pentru prima dată, mi-a vorbit despre Dumnezeu și mi-a însoțit primii pași în muzică.”

Denis The Motans: „Vocea mamei era un scut impenetrabil”

„În copilărie, când eram doar noi doi, mama, cea mai puternică femeie din lume, îmi cânta și mă îndemna să cânt cu ea. Privind în urmă, realizez că era o metodă de a mă feri de anumite clipe grele, dificultăți. Vocea mamei era un scut impenetrabil”, a spus Denis The Motans.

Pavel Bartoș: „Ea a fost vocea permanentă din viața mea”

Pavel Bartoș a povestit cât de mult au însemnat pentru el părinții săi: „După ce am pierdut-o și pe mama, mi-am dat seama că, de fapt, ea a fost vocea permanentă din viața mea. Trăiesc de multe ori regretul că nu i-am spus cât de mult a contat pentru mine.”