Anul trecut – cu același start, aceeași călătorie erau repetate de italianul Paolo Sorrentino cu E stato la mano di Dio. Mai mult ca sigur le va relua Noah Baumbach cu White Noise, filmul care a deschis miercuri seara cea de a 79 ediție a Mostrei del cinema.

Chiar dacă, de data asta, ziariștii au fost mai puțin seduși. Cu deosebire cei care s-au dovedit admiratori înfocați ai literaturii lui DonDeLillo, după unii de nefilmat, după alții doar extrem de rezistentă în fața ademenirilor ecranului. Cineastul american nu s-a lăsat copleșit. „Am citit romanul la începutul pandemiei – mărturisea el - se potrivea momentului istoric și, în același timp, cu viața noastră.

Textul este o satiră, chiar și a lumii academice , o satiră a modului în care alimentăm cultura pop: un studiu despre Hitler este situat la același nivel cu unul despre Elvis Priesley, ca și cum cei doi ar fi avut aceeași greutate”. Prețioasele analize universitare sunt, e adevărat, obiect al unei ironii fără mare subtilitate, de altfel. Satira destramă, din fericire, țesutul mult mai complicat al minciunilor, iluziilor, manipulărilor în care individul este prizonier de bună voie.

Degeaba încearcă un comentator tv să convingă auditoriul că toate catastrofele văzute în filme – explozii, ciocniri - ar trebui să fie trăite ca tot atâtea „clipe de optimism,” doar nu moare nimeni, cu adevărat. În viața reală, mai toți eroii din film, inclusiv universitari precum protagonistul interpretat de Adam Driver, sunt obsedați de iminența morții, spaimă pe care fiecare încearcă să o combată cum îl duce capul și după cum îi cântă neobosita media sau câte un escroc pe post de vraci.

Nevasta amintitului profesor crede nesmintit în lozinca „Poate stă în puterea ta să ucizi moartea”, ceea ce în cazul ei, se traduce prin înghițirea unui pumn de pastile, operație asociată obligatoriu cu o partidă de sex cu furnizorul respectiv. De aici -gelozia criminală a bărbatului , mai obișnuit cu propriile coșmaruri, cu zgomotul alb al morții. De unde și titlul, White Noise.

În această veșnică angoasă existențială, accentuată și de amenințarea reală aunui nor toxic ce vine dinspre Canada („Dinspre Canada vine întotdeauna un nor toxic” – pune punctul pe i un personaj), un alt comentator tv încheie sarabanda de pe ecran amintind că, totuși, mai există speranță. În perversitatea ei, societatea pune la dispoziție  consumerismul în floare, pe post de speranță.

Citește continuarea pe DC News.