SPECTACOLA: Vlad, veste minunată: faci parte din distribuția unei renumite producții aniversare, spectacolul Disney 100 – The Concert. Cum va fi și cum te-ai simțit să primești invitația?

Vlad Miriță: Cu siguranță va fi un spectacol foarte frumos, asta e clar. Pe 2 noiembrie, la Sala Palatului, veți vedea o distribuție foarte bună. Artiștii sunt foarte valoroși. Muzica Disney este superbă și va fi pentru toți o călătorie în copilărie, așa încât va fi o bucurie pentru toți cei din sală: fie adulți, fie copii. Întrucât, de ce nu?, chiar dacă poate suna ca un clișeu - dar la mine se aplică, în sufletul oricărui adult trăiește un copil. Eu mă simt onorat de invitație. Am cântat musical până acum, m-am mai jucat eu prin casă imitând personaje, îmi iese foarte bine, și mă și ajută mintea asta a mea. Am fost un copil precoce: mintea de atunci o am și acum (râde). 

SPECTACOLA: Pe scenă, pe lângă artiștii români Alina Eremia, Alina Sorescu și Ana Cebotari, vei performa alături de 3 artiști internaționali, apreciați pentru performanțele în musical-uri. Ce sentimente te încearcă?

Vlad Miriță: Mă bucură și întotdeauna mi-a plăcut să mă întâlnesc cu artiști de pe alte meleaguri. În prima parte a carierei mele am mai umblat prin festivaluri din străinătate și era o încântare să vezi, să cunoști și să asculți artiști care vin din alte culturi. Vin cu un anumit tip de muzică, cu o anumită tehnică vocală. Se simțea specificul țării respective în vocea lor și așa mai departe. Era o încântare să îi asculți. Pe de altă parte, este ceva normal. Nu am și nu ar trebui nimeni să aibă vreun complex de inferioritate vreodată – mă refer la artiștii români atunci când se întâlnesc cu artiști internaționali, pentru că și ei sunt la fel de talentați. Diferă doar contextul în care noi ne facem meseria. Sigur că România nu este atât de renumită pentru piața muzicală și showbiz cum e Anglia sau piața din SUA și artiștii de acolo. Ei sunt foarte vizibili, foarte renumiți, foarte populari deoarece trăiesc și se manifestă într-un context prielnic. Sunt extrem de multe resurse implicate în piețele respective și atunci și ei au o mai mare expunere. Dar asta nu înseamnă că sunt mai talentați sau au ceva în plus față de noi. Întotdeauna am avut sentimentul acesta și, în afară de bucuria să întâlnesc artiști noi și să colaborăm, nu m-a încercat vreun sentiment de supra-admirație sau de inferioritate față de ei. Și dacă în muizca pop nu avem foarte mulți exponenți la nivel internațional sau în musical-uri, în muzica de Operă avem foarte mulți artiști care fac o carieră importantă în afară, de la egal la egal cu cei mai mari artiști de pe scenele lirice din toată lumea. Deci, e o bucurie să ne întâlnim cu colegii din alte țări. 

SPECTACOLA: Presupun că fiul tău, Iustin, va fi în sală. Cum reacționează el când te vede pe scenă sau la TV ?

Vlad Miriță: La TV nu știu foarte bine cum reacționează. Acum nu mai e cum era odată când apăreai la Tv. Acum poți să dai pe YouTube. Se întâmplă să se uite la mine când sunt și eu lângă el, deci nu mai e așa o chestie: ”A, uite-l pe tati la televizor!”, ca atunci când eram noi mai tineri. În schimb, când vine la spectacole, se întâmplă de multe ori să țipe din public, când se termină, în secunda dinainte să izbucnească aplauzele: ”Bravo, tatiiiiii!” Efectiv urlă din public. Toată lumea râde. Prima dată mi s-a întâmplat la Târgoviște, cred că acum vreo doi ani, era mai micuț, avea 3 ani. Eram chiar în Curtea Domnească, erau Zilele orașului, și atunci, prima dată s-a dus cu tata să îi ia înghețată și s-a întors către zona unde stătea publicul. A prins fix un final dintr-ăsta și a urlat prima dată: ”Bravo, tati!” Iar eu i-am răspuns de pe scenă: ”Mulțumesc, tati!! ” De atunci repetă din când în când. Mi s-a întâmplat și în sala de concert. Deci, dacă o să îl auziți țipând, adică un copil care strigă ”Bravo, tati!”, să știți că e al meu. 

SPECTACOLA: Au trecut niște ani de când te-ai căsătorit. Dacă ar fi să o definești în procente: cât este romantism, cât pasiune, cât iubire, cât încredere și cât respect? 

Vlad Miriță: E câte puțin din toate. Procentele sunt variable: azi sunt într-un fel, mâine sunt în alt fel. De ce? Pentru că noi suntem tot timpul într-o dinamică lăuntrică și exterioară. Iar lucrurile nu sunt fixe. Adică: azi suntem foarte bine, ne iubim foarte mult, mâine avem treabă și ne înghesuie timpul, nemaiavând timp să facem nu stiu ce. Apoi, poate i-am zis ceva sau nu m-am ținut de cuvânt iar ea s-a supărat, s-a uitat urât la mine, eu m-am enervat că s-a uitat urât la mine și ne-am certat și, gata, două zile sau o zi ori jumătate de zi suntem supărați. Eh, atunci e mai puțin romantism spre deloc dar rămâne respectul și tot așa. Dar, ce mi se pare mie esențial e dorința amândurora de a ține treaba în picioare. Cel mai ușor e să vorbești despre ce frumos a fost că ne-am dus în vacanță. Lucruile astea sunt întotdeauna cu prioritate menționate sau expuse. Și de aia toată lumea are impresia că oamenii ăștia mai vizibili trăiesc într-o poveste continuă, neapărat frumoasă și neapărat de succes. În realitate, nu facem nici noi excepție de la dificultățile normale ale unei vieți în doi. Ne trăim întocmai. Consider că este important și e specific nouă: facem eforturi ca acolo unde nu ne înțelegem să ajungem la punctul în care ne înțelegem. Avem amândoi personalitate foarte puternică. Recunosc că ea, deși e mai mică, e de multe ori mai înțeleaptă decât mine – culmea! Adică, de mai multe ori vine ea și își cere scuze decât fac eu asta. Și reușim să depășim momentele mai tensionate. Sigur că o fac și eu. Cam acesta ar fi modul prin care noi ne susținem. Și ne ajuta Dumnezeu. Noi credem foarte mult în treaba asta. Chiar ne ajută. Îl aveam pe profesorul meu de canto, Maestrul Corneliu Fulateanu – e mentorul meu, nu mai e printre noi, și el îmi spunea că o căsnicie e o chestie cum te plimbi tu cu ea pe stradă și zici: ”Uite cum ne plimbăm noi așa de mana, nu vrei să ne plimbăm toată viața? Hai!” Cam așa e căsnicia. Că există după aceea motive de despărțire și nemulțumiri? Păi, le găsești zilnic. Problema e ce faci: le supra-dimensionezi, încât să le crezi de netrecut, de nesuportat, de neîngăduit sau le vezi ca pe niște jaloane, care sigur se depășesc și mergem înainte. Urmărisem de curând pe net, un fel de podcast, și spunea un tip că el cu soția lui aveau 17 ani de căsnicie iar ei, de la început, și-au propus ca orice s-ar întâmpla să nu ia în calcul varianta divorțului. Deci, orice problemă trebuie rezolvată și discutată. Nici măcar în glumă, nici măcar așa… mai serios să nu se ia și să nu se menționeze divorțul. Cam în felul acesta ne-am raportat și noi la relația noastră. Dacă ne-am luat, e clar că am făcut-o pentru că ne-am plăcut foarte mult și am considerat că suntem potriviți unul pentru celălalt. Și ne-am luat și cu binecuvântarea de la duhovnic, nu ne-am luat așa, de capul nostru. Dar dacă ne-am luat azi și la un moment dat considerăm noi că nu mai e cum era la început, e normal după niște ani. Lucrurile sunt într-o dinamică permanentă. Deci, cumva, noi trebuie să o facem să funcționeze întrucât noi ne vedem unul pe celălalt ca pentru totdeauna. Eu sunt conștient că într-un moment în care ne certăm, ea poate mă vede pe mine mult sub alții care sunt în jur: că sunt mai puțin romantic în momentele alea sau sunt mai puțin atent sau mai puțin respectuos ori drăgăstos, sau orice. Pe noi nu ne ține faptul că ea este superbă, frumoasă astăzi sau eu sunt nu știu cum azi. Sunt convins că există 100 de bărbați mai frumoși, mai deștepți, mai bogați, mai cum vrei tu decât mine. Cum și eu pot găsi la fel. Dar nu asta este ideea. Ideea este că noi ne-am luat și trebuie să mergem înainte, orice ar fi. Cam așa ne-am poziționat și până acum Dumnezeu ne-a ajutat să ne ținem pe poziție. Sperăm și credem că ne va ajuta și de acum înainte. Bineînteles că între aceste momente suntem și romantici și respectuoși și atenți și iubitori și tot ce mai trebuie. 

SPECTACOLA: Spuneai că tu și soția ta aveți valori comune. Care ar fi acestea?

Vlad Miriță:  În primul rând, amândoi suntem credincioși, ne raportăm la Dumnezeu. Asta a fost pentru mine o chestiune esențială. Ea a fost crescută în felul acesta de părinți, a mers la biserică de mică și a fost bine așa. Prin adolescența mea nu era o preocupare prioritară, dar de la un moment dat a devenit foarte importantă și atunci am considerat că cine îmi va fi soție trebuie să se raporteze cel puțin la fel de mult ca mine la Dumnezeu. Deoarece e complicat când unul înțelege viața în cheia asta și altul nu. E foarte greu. De exemplu, noi ne spovedim și mergem la același duhovnic care e un fel de psiholog la puterea a zecea. În afară de nuanțele astea, duhovnicul lucrează cu niște puteri mari, în sensul că prin el lucrează de fapt Dumnezeu - care ne vorbește prin duhovnic, îl inspiră să ne dea un sfat sau o îndrumare. Și noi amândoi înțelegem lucrul ăsta și cam mergem pe mâna duhovnicului, în mare parte. După care de aici cam decurg toate. Importanța de a ține familia în picioare, de a nu ne juca cu lucrurile astea: ne supărăm, gata divorțăm. Nu! Stăm aici, legați, până la sfârșit. Ne dorim asta amândoi și sperăm să și reușim până la capăt. Nu vorbesc din prisma unuia care a reușit, o fac din prisma unui care este pe un drum, dar își dorește cu tot dinadinsul să reușească. După aceea, ne-am dorit amândoi copii. Sigur, poate eu mi-am dorit mai mult și mai mulți și mai repede decât ea. Dar îl avem pe Iustin, Slavă Domnului!, este un mare dar. Ne dorim amândoi să mai avem. Deci, probabil că o sa mai avem bucuria de a ține în brațe un copil mic. Cel puțin unul. Eu aș fi vrut patru, rămâne de văzut. Apoi, ar fi treaba asta cu natura. Mie mi-a plăcut întotdeauna și s-a acutizat în ultimii ani. Îmi doresc să mă retrag undeva mai la țară, de aici și povestea cu ferma și un întreg proiect care curge în direcția asta. La fel, mi-aș fi dorit eu mai repede, nu s-a întâmplat mai repede, dar din ce în ce și ea e mai preocupată de treaba asta. Deci, cam astea ar fi valorile: credința, familia și o viață mai aproape de natură. Și culmea! Pe ea așa o cheamă de domnișoară: Maria Natură – asta e o chestie foarte interesantă. Mi s-a părut foarte tare. Mi-a dat-o Dumnezeu mie, care iubesc natura extrem de mult. 

SPECTACOLA: Iustin a crescut. Deja asimilează multe, știi tu: acei 7 ani de acasă. Care sunt valorile pe care voi, ca părinți, i le insuflați?

Vlad Miriță: Normal, valorile noastre. Adică de mic, după botez, l-am dus în fiecare duminică la biserică, l-am împărtășit. Acum e mai mare, a început să se mai spovedească. Spovedania e necesară de la 7 ani, dar acum spune că nu știu ce mașină a primit, că nu știu ce a făcut sau a mai spus și o minciunică… Deci îl ducem la biserică. Încercăm să îi imprimăm un spirit mai conservator, dar în același timp să îl mai expunem și la tehnologie, să nu fie rupt de realitatea contemporană. Se descurcă destul de bine și pe telefon și în natură. Cel puțin până anul ăsta a petrecut mai mult timp la fermă la noi, la părinții mei, și cu animalele, cu gospodăria, cu tot felul de activități din gospodărie: tăiat lemne, urcat în copaci, dat mâncare și apă la animale, etc. Chiar l-am implicat și îl răsplătesc pentru munca pe care o face. Adică îl învăț să aibă și respect pentru munca și cultul muncii. Și deja îl răsplătesc pentru asta. Primul lui job a fost videoclipul pe care l-am filmat eu iarna trecută, în care el a jucat. I-am dat în serios rolul acesta și el l-a luat în serios, în sensul că a participat la 2 zile de filmare, a respectat indicațiile regizorului iar la sfârșit noi l-am plătit. I-am dat vreo 200 de euro sau ceva de genul. I-a cheltuit pe o mașinuță foarte șmecheră. M-a întrebat dacă îi ajung banii, i-am zis că da; m-a întrebat ce să își cumpere, i-am zis ce vrei tu – eu l-am consiliat. I-am spus că s-a aruncat la prima jucărie, recomandându-i să mergem prin magazin și, după ce vede mai multe, să o cumpere pe cea pe care și-o dorește. Și-a luat  o mașinuță cu telecomandă, care scotea și aburi, mergea foarte repede, întorcea în loc. I-au mai rămas bani și a mai luat ceva din munca lui. Acum, în ultima vreme, a ajutat punând apă la pui, de mai multe ori pe zi, a mai ajutat și prin grădină la diferite treburi, a mai strâns lemne, a mai făcut el câte ceva pe acolo și l-am plătit la oră, frumos. Sigur că l-am plătit mai mult (râde) și și-a mai adunat el niște bani, cu ce i-a mai dat tata, i-am mai dat eu peste și a făcut de o trotinetă. Știe că a strâns el banii acolo și are pentru trotinetă. Deci încercăm să îl formăm așa, cât mai firesc. Să știe și de Dumnezeu, să știe și de muncă, să aprecieze munca, să fie responsabil. L-am învățat și că jucăriile odată împrăștiate, dacă nu le strânge, s-ar putea să le piardă. A înțeles asta dar după ce am făcut două atenționări și a trebuit să îi și arunc niște jucării pe care nu le-a strâns. M-a durut pe mine sufletul când i le-am aruncat, dar a trebuit să o fac. Ca data viitoare să învețe că nu e joacă și că e responsabil de lucrurile lui. Iar dacă vrea să le păstreze, trebuie să le gestioneze. Sperăm noi că în felul ăsta să se formeze. Sigur că nu suntem cei mai buni părinți, dar ne străduim să îi transferăm niște lucruri, valori care să îl ajute în viață: responsabilitate, credință, respect pentru muncă, pentru ceilalți, respectul pentru o oarecare ierarhie. Trebuie să învețe că dacă el este copil și este iubit, nu înseamnă că dacă vorbește el toată lumea trebuie să îl asculte, ci trebuie să aibă ceva de spus. Nu poate să întrerupă pe oricine, oricând deși are tendința să ne explice el lucruri, etc. Cam așa. 

SPECTACOLA:  Ce urmează pe plan muzical?

Vlad Miriță: Urmează, sperăm să reușim, dar nu cred că anul acesta, dar în prima parte a anului viitor, ca eu, Marcel Pavel și Iordache Basalic să facem un album. În care să înregistrăm mai multe piese pe care noi le cântăm împreună prin concerte de mai bine de 15 ani. Iar noi am avut poate sute de concerte și încă nu avem un material discografic împreună. Ne e foarte greu să ne sincronizăm toți programele. Avem concerte împreună și separat, deci e complicat. Asta a fost provocarea noastră până acum: nu ne-am putut sincroniza în așa fel încât să putem să accelerăm treaba asta și să intrăm in studio pentru a înregistra. Am făcut primii pași, avem o primă parte din buget, avem discuțiile făcute cu orchestratori. Sperăm că daca nu în toamna asta, la începutul anului viitor, prin ianuarie, să facem. Apoi, mai am un plan pentru iarnă cu două colaborări. Să sperăm că le reușim. Sunt cu doi artiști foarte importanți de la noi și, totodată, foarte ocupați. Am plănuit împreună, sperăm că vom reuși, un proiect cu Gheorghe Zamfir și unul cu Mihail Buca. Și desigur, concertele uzuale, care sunt deja programate. 

SPECTACOLA: Dar cu ferma?

Vlad Miriță: Suntem într-o perioadă de reconfigurare și rebrand-uire. O să explic mai multe în maximum o lună. În orice caz, vom avea un nou site și am început și o colaborare cu doi producători locali. Cu ei o să diversificăm gama de produse. Ne concentrăm în continuare pe investiții, sperăm în anul ce vine să reușim să facem un spațiu de procesare al nostru, unde să fabricăm noi produsele. Deocamdată colaborăm foarte bine cu două carmangerii. Încercăm să dezvoltăm noi, în fermă, să fim cât mai independenți, în așa fel încât să răspundem la nevoile clienților cât mai rapid. Cert este că ferma se dezvoltă într-un ritm organic. Nu am făcut salturi riscante prea mari. E un business care trebuie să crească odată cu piața. Vom încerca în perioada următoare să comunicăm mai mult. Eu mă voi implica destul de activ în comunicarea directă, online, astfel încât oamenii să înțeleagă specificul, beneficiile consumului de carne provenită din ferma noastră și din cele similar, deși nu sunt multe la nivel național. E foarte important cum sunt crescute animalele. Lucru care se traduce într-o carne de foarte bună calitate, cu beneficii pentru sănătate. Am observat că avem în portofoliu clienți în mare parte familii cu copii mici. E o schimbare de comportament când apare un copil în familie. Părinții sunt mai atenți la importanța calității hranei. Deci, mergem înainte cu ferma. E o provocare, că e o activitate foarte complexă. Ne bucurăm foarte mult că avem povești frumoase. Avem de ani de zile clienți care au copii măricei, care au crescut din perioada de diversificare cu noi. Și au mers până când copii au ajuns la școală, sunt sănătoși, ceea ce e foarte frumos - ca avem deja istoriei și mărturii frumoase în spate.