SPECTACOLA: Care este povestea ta cu Actoria? Cum ai ales acest drum?

ANNEMARY ZIEGLER:Îţi răspund sub formă de poveste. O poveste fără sfârșit. Îmi imaginez că o spun chiar acum unui copil pe care îl voi întâlni în public:
- Și pentru că ai fost un copil ascultător, astăzi îţi voi spune o altfel de poveste.
- Cu zâne și zmei? mă întreabă nedumerit, dar curios copilul.
- Nu chiar, îi răspund ușor încurcată... sau poate că da… a venit răspunsul, gândindu-mă că voi putea eu inventa repede ceva.
Mă aşez comod în fotoliu să încep invariabil cu... „a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”... odată, într-un sfârșit de răpciune, a venit pe lume o fetiță...
- Cum o cheamă pe fetiță? mă întreabă copilul cu ochii mari, avizi să îmi vadă reacția.
- Ce importanță are ?! Să zicem... Annemary.
- Îmi place numele ăsta, vine prompt răspunsul.
- Fetiţa era un copil răsfățat deoarece în jurul ei „roiau” părinții și bunicii. Două bunicuțe şi doi bunici. Ce minune! În casa şi în curtea bunicilor putea face ce dorea, adică se putea juca atât cât dorea. Până într-o zi când micuța a fost dusă la teatru. TEATRU... ce cuvânt... Are o aură magică! Nu prea înțelegea ea bine ce înseamnă, dar îi plăcea mult. A început să pună întrebări despre ce fac ACTORII, dacă ei mănâncă, dorm... Într-un cuvânt, părea că actorii erau ființe venite dintr-o altă lume, erau intangibili și făceau lucruri pe care „oamenii de rând” nu le fac. Şi poate că era mai bine că la acea vârstă fetița nu înțelegea prea multe. Trăia într-o lume de basm. Primul spectacol, „Cocoșelul neascultător”. Ce frumos! (Dacă cineva i-ar fi spus că peste 20 de ani va juca rolul Cocoşelului...) 
Dar copilul nu înțelege ce zic şi, poate dintr-un egoism feroce, nu mai am răbdare pentru anumite detalii... 
- Ei, și uite azi aşa, mâine-aşa, fetița a început să spună că ar vrea să devină actriţă. Întrebată de ce, ea răspunde „Cum de ce?! Pentru că-mi place.” E de înțeles, avea atunci 5 ani. Apoi la 14, îi plăcea să citească tot mai mult ca să înțeleagă, iar la 20 a luat în sfârșit o hotărâre: „Vreau să trăiesc mai multe vieți într-una singură”. Ar fi oare posibil, se întreba tânăra care, între două piese de teatru citite, parcă simțea nevoia de a mai evada în lumea basmelor, a poveștilor, a povestirilor, a amintirilor. Puțin măcar. „Eu să joc în spectacole care se adresează copiilor?”, se întreba deja proaspăta actriță care se afla la ceasul debutului. „Nu o să reușesc, mi-e frică. Totuși copilăria... Să joc în fiecare zi o altă poveste?! Luni, „Mica Sirenă”, marți „Frumoasa și Bestia”, miercuri, „Aventurile lui Nils Holgersson”, joi – „Vrăjitorul din Oz” , vineri – „Tărâmul poveștilor”, sâmbătă – „Rățușca cea urât”ă, duminică – „Tărâmul vrăjit”, „Inimă de piatră”... Nu, cred că e foarte greu să fiu și Dorothy, și Ariel, și Bell, și Nică, și păpușa Mo, și Urgya”...
- ÎNCEARCĂ ȘI O SĂ VEZI! I-a răspuns un glas cald și înțelept. Era Maestrul Ion Lucian, COPERTA CĂRȚII MELE DE POVEȘTI. „Deschide-mă ca un copil și voi fi mereu alături de tine”.
- Asta ar însemna să renunț la rolurile jucate până acum! Să mă despart brusc de ele?! Eu vreau sa demonstrez că am forță, sensibilitate, profunzime... Eu vreau să joc în continuare Veta, Antigona, Nora, Toinette, Alison - am primit și premii pentru ele. Eu trebuie să fiu Hecuba... 
- Și crezi că aceste calități nu se vor vedea în continuare în astfel de spectacole, o întreabă Maestrul, amuzat.
- Nu știu, nu mai știu nimic în clipa asta, îi răspunde tânăra actriță.
- Se văd foarte bine, stai liniștită. Și apoi, cred că acum acesta este drumul pe care poți merge nestingherită și, dacă se întâmplă să te împiedici și poate și să cazi, nu-i nimic. Important este să vrei să te ridici și să o iei de la capăt... Dar nu va fi nevoie! Nimeni nu are dreptul să îți ia această șansă... Să crezi asta și să spui oricui va încerca...” 
Așadar, pentru Annemary se deschidea un nou drum, pe care avea să întâlnească mulți Feți Frumoși, multe Zâne și Zmei. Dar știa un lucru: că iubea din tot sufletul ceea ce făcea și că trebuie să trăiești astfel de emoții pentru a le putea înțelege. Și mai știa că iubea foarte mult copiii și ca puritatea și sinceritatea lor o fascina. Și o mai fascinează și astăzi. Dacă știi să dăruiești dragoste din tot sufletul, ai câștigat partida. Copiii sunt iubire și vei primi înapoi însutit de la ei. Și mai e un lucru foarte important: să nu uităm să devenim, din când în când, copii - e bine, uneori, să ne mai întoarcem o clipă la curtea cu povești. Atunci, ne strângem cu toții la Teatrul EXCELSIOR. 
Mă uit la copil - doarme de mult timp, semn că nu prea l-a interesat povestea mea sau poate că tocmai o visează...
Cu toată dragostea de care sunt capabilă, 
Annemary Ziegler.

SPECTACOLA: Rezonanța numelui tău este aparte. Există în spatele său o poveste specială de familie? 

ANNEMARY ZIEGLER: Da, familia este de origine germană - bunicul patern. Bunicul tatălui meu a fost pictor și a optat pentru Viena, unde a și absolvit Institutul de Arte Plastice. Aveam rude și prin Viena. Între dispariția străbunicului meu, care din păcate a plecat în dimensiunea definitivă de tânăr și nașterea mea este fix un secol... Ce înseamnă un secol?!... E ca o clipă...

SPECTACOLA: Ești de mulți ani alături de Teatrul EXCELSIOR. Cum s-a transformat acest teatru, de la visul maestrului Ion Lucian la scena atât de atractivă astăzi? Și… ce înseamnă pentru tine Teatrul EXCELSIOR?

ANNEMARY ZIEGLER: EXCELSIOR este „casa mea de vacanță”, locul în care am investit emoțional, în care îmi pot invita prietenii, locul în care ne simțim bine, unde nu avem obligații și putem fi creativi. E locul pe care nu îl uiți niciodată. E locul sufletului meu. Au trecut 25 de ani de când lucrez aici. E un loc de dor și de frumos, de provocare și fascinație, de iubire, de întâlniri, de frământări, de reflexie, stări, despărțiri, îndoieli, lacrimi, întrebări, dezamăgiri, putere, răspunsuri, așteptări, răbdare, aplauze, flori, fotografii, autografe, îmbrățișări, iluzii, certitudini. Trece vremea și încep să colecționez emoții, duioșie și anii de zâmbet, de basm și de bucurie. Da, EXCELSIOR s-a schimbat! Așa cum vremea este schimbătoare și vremurile sunt la fel. Cred că trebuie să fim în aceeași barcă pentru a putea duce mai departe Visul lui Ion Lucian - teatrul pentru copii și tineret.

„STÂRNEAM EMOȚII ȘI CURIOZITATE”

SPECTACOLA: Care este cel mai drag moment pe scenă, din cariera ta de până acum?

ANNEMARY ZIEGLER: Toate momentele îmi sunt dragi, tot ce trăiesc pe scenă, dar îmi aduc aminte de „4 Dansuri” - Albert Espinosa, realizat în 2012 de Adriana Zaharia, primul spectacol pentru adolescenți al Teatrului EXCELSIOR. La sfârșitul spectacolului stăteam de vorbă cu publicul adolescent și ni se puneau întrebări despre personaje, construcții ale personajelor și despre o ulterioară discuție cu părinții, acasă. Asta însemna că, în forul lor interior, celor din public li se întâmpla ceva, stârneam emoții și curiozitate. „Nu știu dacă am înțeles exact, dar cu siguranță voi avea diseară o discuție cu părinții mei!”, ne-a spus un adolescent. Ce bucurie! Am putut comunica! Pentru mine, teatrul înseamnă emoție! Uneori colecționez emoții și alteori le dăruiesc! Nu vreau să supăr și nici sa tulbur binele ce mi s-a dat și îmi doresc să păstrez cu sfințenie și să fiu recunoscătoare mereu pentru acest Dar pe care viața mi l-a făcut – profesia mea. 

„SE ÎNTÂMPLĂ O MAGIE ÎNTRE ACTOR ȘI SPECTATOR”

SPECTACOLA: Care este... secretul pentru a continua să îi captivezi pe copii cu personaje cu care se identifică deja câteva generații, în timp ce copilul de astăzi are la îndemână mijloace atractive ale tehnologiei?

ANNEMARY ZIEGLER: Nu știu dacă există un secret. Se întâmplă acolo „o magie” între actor și spectator – că asta e teatrul. Mi s-a tot spus că se simte că fac totul cu mare plăcere – probabil că asta e. Și mai e ceva: îmi iubesc publicul, indiferent de vârsta lui. Sunt norocoasă ca am putut fi și pe alte scene, de exemplu la Teatrul Bulandra, Teatrul Național „I.L. Caragiale”, Teatrul „Ion Creangă”. Am jucat și în teatrul independent. N-am avut nicio problemă să joc pentru copii! Oricum,  „pașii” sunt aceiași. Spunea Maestrul Ion Lucian: „când te-am angajat, am știut ce vei juca și peste 20 de ani. Teatrul pentru copii se face la fel ca acela care se adresează publicului matur, numai că mai bine!” Maestrul Ion Lucian a fost Făuritorul destinului meu artistic. Mi-a justificat existența din punct de vedere profesional, m-a motivat și mi-a dat încredere. Dacă vrei să distrugi un actor, nu îl mai distribui! Sunt fericită când actualii părinți sau copii mă identifică mereu cu personajele întregite de mine. Nu trebuie să îmi pierd speranța, deși au fost momente - și nu puține... Așadar pot spune că am cucerit și publicul matur, având în vedere că acum 25 de ani adulții de acum erau niște copii și ne bucuram împreună la EXCELSIOR.

SPECTACOLA: Actorii cred în povești?

ANNEMARY ZIEGLER: Eu cred în povești, altfel nu aș fi fost aici. Cei din familia mea, majoritatea profesori, nu m-au încurajat deloc, însă acum vin la spectacole și sunt mândri de mine. Îmi ador tatăl și sunt fericită că îmi este alături mereu. Prețuiesc ce am și sunt recunoscătoare. Poate că mai mult nu mi se cuvine acum.... cine știe?!... La lectură le creez o biografie personajelor, încerc să le și conturez personalitatea și, desigur, vine regizorul cu propria-i viziune care, de multe ori, nu are nicio legătură cu ceea ce cred și mai ales cu ceea ce simt eu. Întotdeauna merg eu către personaj, nu aduc personajul la mine. Asta ar însemna să mă joc pe mine însămi. 

SPECTACOLA: Care este rolul tău preferat?

ANNEMARY ZIEGLER: Rolul preferat... Toate. Sunt îndrăgostită de Teatrul Național Radiofonic, alături de care am crescut și la invitația căruia răspund cu mare plăcere, de fiecare dată. Toate rolurile din teatru, din dublajele de desen animat, din filme, din televiziune... Ele sunt copiii mei. Sunt fericită când copiii mă roagă să fac o fotografie cu ei. Sau îmi spun „Dorothy, te iubesc!” Astfel de vorbe pot șterge toate lacrimile, îndoielile, renunțările, dezamăgirile. Iubesc spectacolele care trezesc în mine emoții. Așadar, îi iubesc și pe creatorii lor. Și nu sunt puțini. Vreau să intru în sală într-un fel și să plec gândindu-mă. Îmi plac spectacolele care mă invită să vin și a doua oară și a treia oară… În  copilărie am văzut și de cinci ori un spectacol. Bunicii și părinții ajunseseră la exasperare datorită insistențelor mele. Spectacolele mi-au legănat copilăria. Ulterior i-am cunoscut și pe actori - unii mi-au fost profesori, mentori, pe alții i-am cunoscut la radio, unora am avut privilegiul să le fiu parteneră, să pot respira același aer și să învăț enorm. Stăteam în culise și „furam” și tainele profesiei. 

SPECTACOLA:  Care este rolul pe care ți-l dorești, în perioada următoare?

ANNEMARY ZIEGLER: Nu mi-am dorit și nu îmi doresc nici acum un rol anume. Cred că această relaxare poate duce la inconștiență uneori, însă mie mi s-a potrivit de minune. Rolurile au fost cadouri și acum s-au transformat în dor și iubire. Dacă aș fi fost încrâncenată, cu siguranță nu s-ar fi întâmplat nimic bun. Am fost distribuită, pur și simplu. Tipologia mea era de folos proiectelor.

SPECTACOLA:  Un mesaj pentru public...

ANNEMARY ZIEGLER: Doar cu iubirea poți atinge nemărginirea! Și acum că trebuie să încheiem această poveste, aș vrea să le mulțumesc tuturor pentru încredere. Sper ca vremurile să fie pline de armonie și de bine și de bun și de frumos, să scoată la iveală doar iubirea! Să fim buni, blânzi, generoși! Hai să comunicăm, ar fi îndemnul meu!