Bogdan Mihai Radu are 44 de ani. El s-a născut la Sibiu, dar a crescut în orașul Tălmaciu, făcând parte din tabloul naturii  caracteristic Transilvaniei. Trecând prin momente dificile, confruntat cu reale probleme de viață, Mihai a reușit să parcurgă câteva dintre cele mai crunte obstacole ale vieții. 

El spune că talentul artistic l-a însoțit încă din copilărie, iar barierele care s-au ivit de-a lungul timpului nu au reprezentat decât trepte către evoluția sa personală și artistică.

La o vârstă timpurie s-a confruntat cu paralizie, și nu doar o dată. Când picioarele nu îi mai răspundeau, și-a folosit doar mâinile, iar când acestea l-au abandonat și ele, la nici 30 de ani, și-a folosit doar buzele pentru a crea artă de pe patul de spital. 

Partea II. Înghețul

Partea a III-a. România cunoscută de străini

După doi ani de chin și tablouri peste tablouri pictate doar cu gura, la insistențele apropiaților săi, a participat la Oxford International Art Fair, în 2018, acolo unde a avut să cucerească ochii și aprecierea colegilor artiști de pretutindeni, dar și a criticilor internaționali, primind locul întâi.

În același an, artistul sibian, după ce a „cucerit Vestul”, și-a îndreptat privirea către Est, acolo unde avea să stea lângă Dalai Lama, la Tokyo International Art Fair, în 2018. 

Mulți ar putea spune că anul 2018 a reprezentat pentru Bogdan Mihai Radu momentul în care avea să îi fie recunoscut, cu adevărat, talentul. Ulterior acestui an, el s-a stabilit la Londra, iar proiectele și expozițiile începuseră să curgă, dovedind în acest fel ce a însemnat efortul depus de-a lungul timpului.

A fost decorat de Președintele României, Klaus Iohannis, cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, Categoria C - „Artele plastice”, pentru faptele sale artistice.

Observând numele tot mai răsunător al acestuia prin presa românească, dar și cea internațională, echipa Spectacola a fost prezentă la Londra, Regatul Unit, pentru a afla mai multe despre artistul român care aduce merite, poate chiar și fără să vrea, României.

Am fost primiți de Mihai la Londra, acolo unde își are atelierul, acolo unde se întâmplă „creația”.

Nu ne-am dorit doar să aflăm ce face acum, ci și de unde a început totul. Cu toate că a avut o copilărie lipsită de griji, talentul său a străbătut câteva dintre cele mai interesante poteci ale vieții. Totul a început în orașul Tălmaciu, Județul Sibiu.

Partea I. Începuturile

Copilăria. Ce a însemnat „privirea” unui profesor de generală

Spectacola: Inspirația, după cum ai mai spus în alte interviuri, provine din câmpurile Transilvaniei. Aceste câmpuri, pentru mulți simple peisaje, te-au însoțit de-a lungul vieții zeci de ani. Cum ți-ai descrie copilăria?

Bogdan Mihai Radu: A fost o copilărie foarte frumoasă, în sensul că eram un copil destul de iubit și destul de răsfățat de familie. Îmi făceau pe plac părinții, în special mama. Motivul era că pictam, eram diferit de fratele meu, mai mare cu un an, care era mai mult cu fotbalul, mașinile. Eu eram cu pictura și arta, în zona asta de „frumos”. Dintr-un alt punct de vedere, nu mă pot plânge deloc că mi-ar fi lipsit ceva. Bunicul meu, făcând parte din angajații unei fabrici de textile, unde lucra și mama, dar și bunica, au făcut tot posibilul să nu-mi lipsească nimic.

Spectacola: Având talentul artistic remarcat de la o vârstă foarte mică, cum ți-a influențat acest detaliu al personalității tale copilăria? Aș vrea să știu cât de „diferit” erai prin prisma talentului.

Bogdan Mihai Radu: Eram fascinat de mic copil când vedeam tablouri în casele bunicilor, rudelor, vecinilor. Așa a și început să-mi placă arta. Copil fiind, îi ziceam bunicii că îmi trebuie un tablou la școală ca să fac o reproducere după un pictor vechi și, după ce o făceam, le spuneam că ce pictasem eu era pictura originală. Eram convins că bunicii nu știau, dar cred că erau conștienți și mă lăsau în pace. Mi-am dorit foarte mult să am acele tablouri originale, cele pe care le-am remarcat de atât de mic.

În școala generală, mama mă ajuta la desene. Dacă aveam vreun blocaj sau nu aveam curaj să fac ceva anume, ea mă susținea. Avea talent la desen și mă mai ajuta. Tot în copilărie am fost fascinat de un vecin care desena foarte bine, era foarte talentat. Tot timpul mergeam să mă joc cu „fețele” lui. Mergeam la el și îl puneam să ne deseneze pe noi, copiii, sau un copac, o casă, un iepure. Chestia asta îmi plăcea tot timpul.

Spectacola: Poți spune că ți-a rămas vreo imagine întipărită în memorie, din acea perioadă? Din punct de vedere artistic, care ar fi cea mai memorabilă amintire legată de artă?

Bogdan Mihai Radu: Cea mai memorabilă amintire... cea când pictam un „tablou” pentru ora de desen de la școală. Tema era o creangă de primăvară, cu flori. Eu pictam la mine în curte și profesorul de desen – profesorul Marica – a trecut pe stradă. Mama l-a văzut și l-a oprit ca să se uite la lucrarea mea. I-a plăcut și m-a încurajat mult. Mi-a oferit o satisfacție foarte mare, eram foarte fericit. Și mama la fel.

Spectacola: Să fi fost oare acesta momentul în care ai zis „Gata, m-am decis!” ?

Bogdan Mihai Radu: Acesta cred că a fost momentul. Când profesorul m-a validat, dar și când mama mi-a dat încredere, ea a jucat un rol foarte important în această etapă a vieții mele. 

Spectacola: Ai zis că ea desena, mama ta. De la ea să fi moștenit talentul?

Bogdan Mihai Radu: Eu zic că da. Ei îi plăceau foarte mult și desenul tehnic, și cel artistic. Avea o sensibilitate pentru pictură și desen. Nu a profesat niciodată în acest sens. Îi plăcea să se uite la ce făceam și-mi oferea sfaturi.

Spectacola: Acest profesor de desen, după episodul cu mama ta, din curte, a mai avut el vreun rol ulterior?

Bogdan Mihai Radu: Profesorul avea o influență mare, în sensul că mulți localnici din orașul Tălmaciu aveau tablouri pictate de el. Oamenii din vecini, rudele mele, aveau tablouri de-ale lui. Erau foarte frumoase, eram uimit când le vedeam. Mergeam la oamenii care aveau lucrările lui doar ca să le admir. În timp, momentele în care venea să-și dea cu părerea despre munca mea au devenit mai dese. Mă încuraja continuu.

Spectacola: După ani de la întâmplarea din curte, ai putea spune că te identifici cu acest profesor? Mai are el vreo influență în stilul tău din prezent?

Bogdan Mihai Radu: Nu cred că și-a pus o amprentă, nu pot spune că m-a influențat stilul lui, ci doar în general, ca interacțiune profesor- „ucenic”, deși nu m-a meditat. Atât el, acest profesor- domnul Marica, cât și vecinul la care mergeam, Nenea Lulu, au avut o oareșicare influență, dar așa și mama, toți pentru alegerea drumului meu artistic. În același timp, bunicul din partea mamei m-a influențat indirect, pentru că am primit de la el un album de artă cu pictură din muzeele din Transilvania, chiar de la Brukenthal. O lucrare din albumul respectiv, mi-a zis bunicul, era o pictură care fusese furată din muzeul Brukenthal. Cred că era un „Ecce Homo” de Tițian. Am fost impresionat de această poveste și de colecția Brukenthal regăsită în album.

De la papiote și goblenuri, la picturi și artiști internaționali 

Spectacola: Mama ta lucra într-o fabrică de textile, construită de britanici, spuneai tu.

Bogdan Mihai Radu: Da, e corect. Era o fabrică construită pe la 1900 de britanici, iar primul meu contact cu culorile acolo s-a petrecut. Pentru că eu obișnuiam să merg tot timpul la ea la fabrică sau să o aștept să termine munca. Și mergând acolo, vedeam foarte multe papiote de ață colorate. Puteam vedea și secțiile unde se vopseau ațele respective. 

(Nota Redacției: Fabrica despre care aduce aminte Bogdan Mihai Radu este fosta fabrică „Firul Roșu”- denumire căpătată după naționalizarea ei, în 1948. Inițial, ea a fost o fabrică de textile, construită de sașii români, în 1923, și cumpărată de o mare companie britanică cu sediul în Glasgow, în 1935, făcând-o un lider național în domeniu. Denumirea dată de cei din urmă a fost „Romanofir SAR”)

Spectacola: Amintirile acestea, din fabrica unde lucra familia ta, le ai de dinainte să-ți formezi simțul artistic? Au contribuit ele la formarea lui?

Bogdan Mihai Radu: S-a întâmplat și înainte, dar și pe parcurs. Tot timpul când mergeam la mama la fabrică eram fascinat că vedeam acele secții mari, cu multe femei care munceau la vopsitorie. Erau acolo tot felul de legături de ațe, imense, care se vopseau în toate culorile. Pentru mine erau fascinante... Îmi doream ca și culorile de acasă să fie atât de pregnante ca cele de acolo.

Au fost imagini atât de puternice că parcă le văd și acum în fața ochilor. Mama lucra în fabrică la secția de goblenuri. Și erau acolo tot felul de goblenuri care se făceau după picturi celebre, după artiști celebri. Multe dintre ele erau inspirate din operele de artă ale pictorilor britanici. Și iată ce coincidență, că eu am ajuns să trăiesc în Regatul Unit!

Spectacola: Dintre toate sursele de inspirație din jurul tău, chiar și de la acea vârstă, cum de și-a lăsat amprenta tocmai natura?

Bogdan Mihai Radu: Goblenurile pe care le vedeam la mama în fabrică erau toate cu peisaje din natură. În al doilea rând, am trăit la poalele munților Făgărașului. Tot timpul eram înconjurat de un peisaj frumos, de munte, de natură. Bunicii mei au avut mereu grădină mare de flori. E clar că legătura mea cu natura de acolo vine, din locurile natale.

Liceul CFR, Colegiu de Informatică, Școală de Tehnician Silvic. Finalul- artist.

Spectacola: De-a lungul carierei tale, potrivit criticilor de specialitate, s-a putut observa o constantă a naturii. După cum ai spus și tu, această inspirație provine încă din copilăria timpurie. Oare te face acest motiv să revii la copilărie? De aici și satisfacția operelor cu motivul central al naturii?

Bogdan Mihai Radu: Îmi dă o stare de bine. Mă simt bine, în echilibru, cu mine însumi. Îmi vin în minte tot felul de episoade frumoase din copilărie în acele momente, când lucrez la un peisaj. Mă face să mă simt foarte firesc atunci când pictez un peisaj plin de natură.

Spectacola: Cu toate că nu ai precizat nimic de aspectele negative ale copilăriei, este ceva ce ai schimba, din acea perioadă?

Bogdan Mihai Radu: Ce mi-aș fi dorit să fie altfel... ar fi fost dacă mergeam la un liceu de arte. Cred că ar fi fost realmente benefic pentru mine. Regret că nu s-a întâmplat asta. Știu că m-ar fi ajutat foarte mult pe parcursul carierei mele.

Familia s-a opus ca eu să urmez artele. Prin urmare, m-au trimis la Liceul CFR. Așa era atunci, trebuia să știi o meserie. După Liceul CFR, am făcut un fel de colegiu de informatică, tot ei m-au influențat în acest sens. Nu mi-a plăcut nici acolo, nici acolo. Am mai făcut, de asemenea, o școală de tehnician silvic, de doi ani de zile, tot la insistențele familiei. Măcar de data asta eram fericit că era multă practică în natură, în pădure, asta mi-a plăcut foarte mult.

Spectacola: Care a fost lucrarea care te-a făcut să realizezi că ai ales drumul artei?

Bogdan Mihai Radu: A fost tabloul acela cu creanga cu flori, cel făcut în curte, când mă remarcase și profesorul Marica. Nu mai știu dacă acea lucrare a rămas în școală sau dacă am pus-o eu pe undeva. Chiar nu am habar. Apoi au mai fost niște tablouri copiate de la Grigorescu, pe sticlă. Mi-a plăcut foarte mult Grigorescu. Florile după Luchian, și ele m-au marcat.