SPECTACOLA:  De curând a fost ziua ta. Ce își dorește un actor, de ziua lui?

ROBERT RADOVENEANU: Ca de obicei, să-l asculte și pe el cineva. Începem? Mergi pe potecă și respiri aerul proaspăt de munte. Ochii tăi resimt din plin șocul trecerii aproape teleportate de la oraș în pădure. Efortul urcușului și frumusețea naturii te fac fericit și simți cu adevărat că trăiești. Deodată simți că este cineva în spatele tău. Te întorci și vezi o namilă păroasă care se uită la ține. Rămâi nemișcât că la carte și reușești să-i comunici cu o voce fermă și stăpânită să stea pe loc. Degeaba. Animalul pornește spre tine. Atunci începi să alergi cu o viteză de care nici nu credeai că ești în stare. Sportul practicat zilnic, alimentația echilibrată și echipamentul de calitate își arată beneficiile. Alergi atingând pământul doar cu vârful picioarelor. Ești supersonic! Nimic nu te poate atinge. Numai că în secunda doi, ursache pune laba pe tine. Corpul tău știe deja ce are de făcut. În timp ce începi să te transformi în cel mai feroce animal, mâinile și picioarele îl lovesc puternic pe ursache în ochi, în nas, prin părțile mai sensibile dar ursul se servește pofticios. Muști și tu din el și din tine iese un urlet de se cutremură toată pădurea. Începi să strângi namila în brațe cu cea mai mare putere, dar singurul care începe să se sufoce ești tu. În acea ultimă secundă, realizezi că natura tocmai te-a distribuit într-un rol nou. Și blana ursului devine mai moale, mormăitul lui începe să te gâdile pe șira spinării și strânsoarea ta nu mai este din disperare și din ură. Este din acceptare și iubire. Mulțumesc că m-ați ascultat! De ziua mea, îmi doresc o lume mai bună.

SPECTACOLA: Simți că fiecare aniversare te apropie mai mult de o nouă tipologie de personaj pe care ai putea să o abordezi?

ROBERT RADOVENEANU: În loc să mă gândesc la un personaj nou, îmi vin în minte unele pe care le-am interpretat deja. Nu știu ce să zic. Habar n-am ce tipologie m-i s-ar potrivi mai bine acum. Îmi place mult să experimentez și îmi plac provocările și surprizele.

„ Până la 50 de ani am reușit să adun un număr impresionant de șanse pierdute sau ratate, dar am la activ un număr și mai mare de șanse ochite și reușite”

SPECTACOLA: Cine ești tu, Robert?

ROBERT RADOVENEANU: Până la 50 de ani am reușit să adun un număr impresionant de șanse pierdute sau ratate, dar am la activ un număr și mai mare de șanse ochite și reușite. Irina este soția mea, Luca este băiatul meu, Veronica este mama mea și pe tata îl chema Marin. Îmi place să înot, să schiez, să mă dau cu mașina și cu bicicleta. Am citit și n-am citit, am văzut și n-am văzut. N-am putut și am putut. Uneori am poftă să admir răsăritul în vârf de munte și să savurez un espresso bun. Sunt actor.

SPECTACOLA:  În copilărie, visai să ajungi căpitan de marină sau aviator. Cum și când a apărut gândul pentru Actorie?

ROBERT RADOVENEANU: Mai visez și acum. Pe la cincisprezece ani aveam un repertoriu bogat de bancuri adunate de la școală și din cartier. Eram foarte refractar când se punea problema să memorez poezii sau ceva pentru școală dar cu bancurile era altceva. Când începeam să le spunem, poantele veneau una după alta: Bulă, Ițic și Ștrul, Calache, milițianul, pompierul, Ceaușescu, securistul, nevasta, Radio Yerevan și așa mai departe. Pe atunci nu îndrăzneam să gândesc că vreau să fiu actor. Dar cred că gândul era deja acolo. Nici nu știu când și cum a apărut. Încercările mele erau timide. Am avut însă șansa să fiu remarcat. Am o fină pe care o cheamă Drăguța. După ce m-a văzut cum dansăm de ziua mea în sufragerie, Drăguța mi-a spus: „Robert tu ai ceva special”. Știu că de atunci am început să fiu oarecum conștient de acel ceva. Poate că văzuseră și alții asta, dar Drăguța a fost prima care a știut cum să îmi spună.

SPECTACOLA: Cine te-a sprijinit în devenirea artistică?

ROBERT RADOVENEANU: Sunt actor datorită oamenilor buni și generoși cu care am avut șansa să mă întâlnesc, care m-au plăcut așa cum sunt și sub privirile cărora am crescut. Cât am fost în școală, nu mi-a păsat o secundă de ce va urma după aceea. Toată familia mă bătea la cap. Pompau în mine meditații și ședințe interminabile de morală în speranța că o să înțeleg ceva. În anul în care eu terminam liceul, într-o zi de vineri, în loc că viața mea de fluturaș fără grijă să meargă frumos mai departe, am aflat că tata nu mai vine acasă pentru că a murit într-un accident de mașină. Se întâmpla în anul 1990. Familia a reușit să mă angajeze pe pile unde lucrase tata. Întreprinderea avea și un atelier unde se reparau mășini de mare tonaj, iar eu trebuia să fiu mecanic auto. Am venit în prima zi de lucru cu o salopetă nouă și o cămășă de blugi. Arătăm că scos din cutie pe lângă colegii mei care se băgau pe sub camioane și ieșeau de acolo țînând în brațe o cutie de viteze sau un arbore cardanic. Într-o lună nu făcusem altceva decât să mă plimb prin atelier pentru că nimeni nu îmi dădea nimic de făcut. Nici n-aș fi știut să fac ceva. Într-o zi a venit la mine Nea Firimiță și m-a întrebat dacă am timp să-l ajut. După o vreme m-a luat în atelierul lui de electrică. Am început repede să învăț de la el cum să repar alternatoare, electromotoare sau să înlocuiesc plăcile la bateriile alea mari din ebonită, sigilate cu smoală. Nea Firimiță topea smoala cu flacăra pe gaz, eu scoteam plăcile, curățam carcasa din ebonită și el monta și sigila totul cu smoală. Măcar timpul trecea altfel. Era supertipicar. Avea o Dacia cu care venea foarte rar la serviciu. Mășina aia arata mai bine decât atunci când ieșise din fabrică. Vopseaua era mai neagră, elementele cromate parca erau din argint lustruit și ușile se închideau cu un clic aproape hipnotic, dar nu făceai tu asta. Te dădeai puțin la o parte și el închidea încet ușa. Era un meseriaș foarte cunoscut. Veneau toți la el să le repare chestii care țineau de electrică auto. După o vreme, salopeta mea a început să se descompună de la acidul de baterie. Arătam de parcă eram îmbrăcat cu un tufiș. Mă trezeam pe la ora șase dimineața și la ora șapte fix trebuia să fiu echipat și gata de lucru. Nu puteam să pricep cum de oamenii erau așa veseli și energici la ora aia. Uneori, după masa de prânz îmi picau ochii în gură de somn și Nea Firimiță mă lăsă să leșin o jumătate de oră printr-o carcasă de camion din parcul auto. Încercam din răsputeri să mă adaptez și să intru în ritmul lor dar nu am putut. „Robert, Robert… Îmi spunea Nea. Ține minte: Timpul le rezolvă pe toate!” Eu țineam minte ce mi-a spus fina mea și mă gândeam că trebuie să găsesc o portiță de scăpare. Așa că seara, după atelierul mecanic, mă duceam să mă pragatesc cu o trupă de dansatori care urmau să plece în Cipru. Găsisem anunțul într-un ziar la oferte de lucru.
Nici acolo nu aveam habar despre ce se întâmplă. Erau cu toții foști elevi de liceu de coregrafie sau tineri dansatori profesionișți. Aveau corpul și urechea antrenate. Eu aveam doar dorința. Coregrafa, care a fost atât de de treabă cu mine și m-a primit, s-a uitat, mi-a zâmbit cu un zâmbet frumos și mi-a spus că pregatește grupe de câte o fată și nu mai știu câți băieți și că avem 3 luni să ne pregătim și să plecăm cu contract într-un bar în Cipru. Era evident pentru ea atunci și pentru mine acum, că nu aveam cum să fiu la fel de bun că și colegii mei și că șansele să reușesc erau foarte mici. Dar era o femeie senină și relaxată și m-a primit la repetiții. Acela a fost primul meu contact cu o altfel de lume. Le sunt recunoscător pentru eleganța și răbdarea cu care m-au primit. Nici o dată nu mi-au spus că nu voi putea să fac față ritmului de lucru și cerințelor. Am tras foarte mult de mine dar până la urmă am abandonat. Nu îmi mai aduc aminte când. Cred că am vrut să îmi șterg asta din minte și am și reușit. Asta era specialitatea mea atunci: să-mi șterg lucruri din minte. Este foarte dureros să vrei și să nu poți. Serviciul militar era încă obligatoriu. Voiai sau nu, trebuia să te duci la armată pentru că altfel veneau niște soldați la tine la ușă și te luau cu forța, chiar dacă tu aveai alte priorități în momentul ăla. Momentul când am primit ordinul de încorporare a venit în preajma examenului de admitere la Facultatea de Teatru. La prima probă m-am dus cu o poezie, un monolog și o povestire. De fapt o poezie și un început de monolog, pentru că în timpul examenului am avut surpriza să constat că am uitat ce urma să spun. Nu a fost din cauza emoțiilor. Nu-mi învățasem textul așa cum trebuie. Tot în acea perioadă, bunul meu prieten și vecin Ionuț, al cărui tată știam că e profesor, îmi spune: „Te-a văzut tata la examen. De ce nu i-ai spus că vrei să dai la Teatru? Vezi că se face o facultate de Teatru la Universitatea Hyperion. Dacă nu vrei la actorie, du-te și vorbește la facultate cu decanul, că vor să înființeze o clasă de pantomimă și dacă știi să dansezi poate ajută.” Tatăl lui era domnul Alexandru Lazăr, profesor de actorie la Academia de Teatru și Film și urma ca împreună cu profesorul Grigore Gonța să ia o clasă la Hyperion. Atunci am avut ocazia să întâlnesc în carne și oase un personaj pe care-l văzusem numai la televizor sau cinema. Era Geo Saizescu și am putut vorbi cu dânsul. Era un spectacol. Nu știam la ce să mă uit mai întâi. Cum era îmbrăcat, gesturile, fizionomia sau felul cum vorbește și gesticulează. Era dintr-o altă lume. Mă uitam atent la el și părea că și el era foarte atent și interesat de ce vroiam eu să fac. Mi-a dat un număr de telefon și m-a rugat să îl caut în zilele următoare. Tot Ionuț, prietenul meu, mi-a spus: „Știi de ce ți-a zis domnul Saizescu să-l suni peste câteva zile? Pentru că eșți singurul, mă fraiere, care vrea să facă pantomimă.” Până la urmă am reușit să dau examen și să întru la facultatea de teatru a Universitățîi Hyperion. Marea mea șansă a fost că uriașul Ion Cojar a văzut ceva în mine și m-a luat la clasă. Intrasem la clasa Ion Cojar- Gelu Colceag și lumea era a mea. Au avut grijă de noi și ne-au răsfățat. După doi ani, dragul și iubitul meu profesor îmi spunea: „Dragă Robert, mă uit la tine și îmi dai impresia că în ăștia doi ani ai consumat un vagon de săpun.” Realitatea era că simțeam și vedeam de la o zi la alta cum harul său de pedagog m-a modifica genetic. Nu ne-a lăsat niciodată singuri. Toți colegii și prietenii dânsului au trecut pe la noi pe la clasă și ne-au îngrijit și dădăcit. Ne-au dat tot ce aveam nevoie să știm și ceva în plus pentru mai departe.

SPECTACOLA: Care este cel mai important sfat profesional pe care l-ai primit și care te călăuzește și astăzi?

ROBERT RADOVENEANU: Urmărește procesul scenic, nu succesul. Ai grijă de mintea și de corpul tău. Dacă pictorul are pânza și pensula, actorul are mintea și trupul.

SPECTACOLA: Dacă nu ai fi ales Actoria, ce parcurs profesional ți s-ar fi potrivit (serios vorbind, lăsând la o parte visurile copilăriei).

ROBERT RADOVENEANU: La modul cel mai serios? Cu puțin antrenament, cred că aș putea fi un foarte bun Salvamar, sau Ghid, sau Cabanier, sau Agitator sau Vagabond.

SPECTACOLA:  Care este „acel ceva” care te face deosebit, ca actor?

ROBERT RADOVENEANU: Pot să mă mândresc cu o paletă de roluri foarte diferite. Ar putea fi disponibilitatea de a mă duce către extreme fară să mă rănesc prea tare.

„Mă bucur că m-au făcut părtaș și că am avut șansa să văd de aproape metamorfoza prin care a trecut EXCELSIOR în toți acești ani”

SPECTACOLA:  Cum ai ajuns să faci parte din trupa de actori a Teatrului EXCELSIOR și ce înseamnă pentru tine acest statut?

ROBERT RADOVENEANU: „Misteru-nvăluie Pricina” se numea spectacolul regizat de Prietenul și colegul meu Cristian Nicolaie. A fost inspirat de o poezie de-a lui George Topîrceanu. Jucam alături de Luminița Erga și Ion Grosu, care acum sunt actori la Teatrul Nottara. Cu Cristi și Luminița jucasem împreună în „Nunta” de Cehov în regia lui Beatrice Bleonț. Cristi ne-a reunit și a pus toată povestea cap la cap cu talent și cu o exactitate matematică. Era o bijuterie. Stăteam tot timpul în scenă și acțiunea se desfășura în jurul unui ou pe care-l mânca spre final August prostul, personajul meu. Am repetat cam o lună. Ne mai lipseau costumele, în rest totul era pus la punct. Îmi amintesc că pe atunci dispuneam de atât de multă energie încât să-mi ajungă pentru trei spectacole, unul după altul, fară interupere. Pe Maestrul Ion Lucian l-am cunoscut atunci când a venit într-o seară cu soția, Paula Sorescu Lucian, într-una dintre sălile de repetiții de la I.A.T.C. S-au așezat să vădă spectacolul nostru, care dura cam o oră. Au fost singurii spectatori la acel spectacol avanpremieră. L-au luat și l-am jucat mult, în tot felul de spații, pentru că pe atunci Teatrul EXCELSIOR nu avea încă scenă. Ne duceau prin școli, grădinițe, case de cultură, prin București și prin țară. Una dintre reprezentatii a avut loc în sala de ședințe de la Hotel Forum din Costinești, la Gala Actorului. Era în vara lui ‘95. Sala nu avea climatizare sau aerisire și era plină peste refuz. Nu mai aveam  aer și curgeau apele de pe noi, dar am reușit să ținem ritmul nostru frenetic. La final, la aplauze, ma luă cu amețeală, dar atmosfera era mirifică. Iulica și Jenica de la Organizare nu ne-au lăsat să stăm prea mult timp. Și… da, am avut ocazia să îl jucam de și de trei ori pe zi. După facultate, mă duceam la comisariatul Sectorului 3 cu o scrisoare semnată Ion Lucian în care domnia sa explica, printre altele: „…colegul Radoveneanu este indispensabil pentru activitatea artistică a teatrului nostru”. Era vorba despre Teatrul EXCELSIOR, la care nu eram angajat încă, dar dragul de el a fost ca întotdeauna mult prea amabil și generos. Nu prea se știa de noul EXCELSIOR, dar semnătura maestrului a însemnat mult. Un ofițer de la comisariat a citit scrisoarea și m-au mai păsuit încă un an. Tot nu se renunțase la stagiul militar obligatoriu. Eu însă am rămas până la urmă „înregimentat” doar în trupa Teatrului EXCELSIOR. Așa i-am cunoscut pe cei care, imediat după căderea regimul comunist, au spart lanțurile de la intrarea în ce mai rămăsese din clădirea fostului cinematograf EXCELSIOR, au intrat printre ruine și au înființat acolo primul teatru liber. Spiritul celor care l-au înființat este alaturi de noi și cred acest teatru vă merge mereu către culmi așa cum au visat ei. Mă bucur că m-au făcut părtaș la această frumoasă poveste și că am avut șansa să văd de aproape metamorfoza prin care a trecut EXCELSIOR în toți acești ani.

„Trebuie să ajungi să înveți cum să negociezi cu incertitudinea și nesiguranța”

SPECTACOLA: Pentru ce mai merită să ajungi actor, în prezent?

ROBERT RADOVENEANU: Lui tata îi plăcea să ne ducă la teatru. Uneori reușea să ia biletele chiar pentru spectacolul din seara respectivă și venea bucuros acasă să ne ia și să ne ducă pe mine și pe mama la teatru. Mergeam la teatrul Mic, la Nottara, la Bulandra sau la Odeon. Pe vremea lui Ceaușescu, era un sport național printre actori să strecoare aluzii la ce se întâmplă cu sistemul care devenea din ce în ce mai scelerat. Spectatorii erau avizi să prindă astfel de momente. Uneori parcă nici nu mai conta valoarea textului sau contextului, că toți așteptau să vădă actorii care își pasau cu nerv replici cu dublu înțeles. La un spectacol, când am prins o astfel de aluzie, m-a bufnit un râs de nu mai puteam să mă opresc. Eram disperat că dacă mă vede cineva cum râd o să-l aresteze pe tata. În vremurile alea credeam că securitatea vedea și auzea orice și putea fi oriunde, chiar și într-o sală de teatru. Mă chinuiam să mă opresc și nu puteam, până când mi-am dat seama că eram într-o sală plină de complici. Și atunci am simțit pentru prima dată o frumoasă solidaritate. A fost un cadou. Oameni total necunoscuți mă priveau cu coada ochiului și pirveau zâmbind către scenă și îi simțeam prieteni. Mai târziu, când îl ascultam pe Andrieș cântând, dincolo de satisfacția pe care o încercam văzând forță satirei, simțeam iubire și admirație pentru curajul celor care au făcut posibil că muzica lui Andrieș să existe și să ajungă la mine. Cei care se suiau pe scenă își asumau un risc enorm implicând publicul în genul acela de complicitate. Ei luptau frumos!
Poate pentru asta merită să fii actor în prezent.

SPECTACOLA: Dar care este partea mai puțin plăcută sau chiar descurajatoare din realitatea pe care ar trebui să o cunoască și să și-o asume cei care vor să urmeze Actoria?

ROBERT RADOVENEANU: Trebuie să ajungi să înveți cum să negociezi cu incertitudinea și nesiguranța. Doare, dar trece. Desigur și lipsa de perspectivă te poate încurca în anumite perioade. Dar nu ajută la nimic dacă ai fost atins deja de morbul teatrului pentru că putini se mai vindecă. Dar ce să să-i mai spun eu unui tânăr care trăiește într-o lume în care le avem pe toate și din care numai bomba atomică mai lipsește?

SPECTACOLA: Care este rolul care te-a marcat?

ROBERT RADOVENEANU: Pot spune că Hamlet fost un rol care m-a marcat. Îmi pare rău că l-am studiat doar pentru un examen la scoală. Așa că, din păcate, doar el m-a marcat pe mine, pentru că eu n-am reușit să-l marchez așa cum trebuie. Adunasem vrute și nevrute în minte până la 21 de ani și întâlnirea cu acest text a potențat tot felul de lucruri. A fost că o mășînă de formula 1. A trebuit să am grijă ce fac cu el. A venit și mama la examenul ăla și a ieșit din sală în timpul scenei mele. Am primit totuși aprecieri.

SPECTACOLA:  Spune-ne o informație care te descoperă într-o altă lumină.

ROBERT RADOVENEANU: Pe la șase ani am fugit din satul bunicilor mei și m-am dus la oraș să văd bâlciul care venea odată pe an, toamna. Toți copii din sat aveau deja pălării de cowboy din carton care miroseau a vopsea proaspătă și pistoale cu capse și așa am aflat că a venit bâlciul la oraș. Trebuia să am și eu pălărie și pistol. În ziua aceea am aflat că simpla pronunțare a numelui meu poate avea un efect derutant. M-am suit frumos în autobuz escaladând aproape treptele de aluminiu de la intrare și când șoferul m-a întrebat al cui sunt i-am răspuns tare și cu tupeu că sunt al lui Radoveneanu și m-a lăsat să merg chiar dacă nu era sigur că auzise de numele ăsta, Radoveneanu. Am ajuns la bâlci și pe o tarabă era o grămadă mare de fluiere colorate. Am încercat să fur un fluier din plastic care avea o roată ca o moriscă și care se invatrea atunci când suflai în el. Văzătorul m-a luat de ceafă și mi-a spus niște cuvinte pe care majoritatea nu le-am înțeles, deși erau în romană. Cei din jur au început să râdă și vânzătorul mi-a dat drumul. Atunci mi-am dat seama că îmi luasem un risc puțin cam mare și că acolo treburile nu merg chiar așa. M-am întors frumos cu autobuzul în sat și a doua zi când bunica mea m-a dus la oraș, eu i-am arătat pe unde se ajunge la bâlci. A făcut ea cinste cu pălărie de cowboy și pistol cu capse. Nici nu mi-a mai trebuit fluier.

SPECTACOLA:  Un mesaj pentru public.

ROBERT RADOVENEANU: Dragii mei, vă aștept la teatru. Vremurile vor fi mai rele sau mai bune, dar nevoia de a ne întâlni în jurul scenei nu vă dispărea niciodată. Și dacă nu vă fi o scenă, atunci o să ne adunăm într-o sufragerie, sau o sală de clasă, pe un ochi de iarbă sau o piatră pe plajă. Și acolo o să găsim un actor care spune o poveste și care ne vă face să râdem sau să plângem, să credem, să cântam, să visăm sau să iubim. Și dacă el a fost acolo, am fost și noi la teatru.

 Foto: Andrei Cristian Petrescu