Sâmbătă, 28 ianuarie și duminică, 29 ianuarie, de la ora 19:30, la Sala Studio a Teatrului Odeon va avea loc premiera piesei „O casă deschisă”, de Will Eno, în regia Teodorei Petre, câștigătoare a concursului de proiecte organizat de Teatrul Odeon. Piesa beneficiază de o distribuție remarcabilă din care fac parte Adrian Titieni, Elvira Deatcu, Ioan Batinaș, Ioana Bugarin, Eduard Trifa / Niko Becker, în timp ce scenografia poartă semnătura Ioanei Pashca, iar muzica a fost compusă de Cezar Antal.

Absolventă a Facultății de Teatru din cadrul UNATC I.L. Caragiale,  Teodora Petre a câștigat într-un singur an trei concursuri de proiecte, materializate în trei spectacole puse în scenă la TNB, Teatrul de Comedie, iar acum, cel de la Teatrul Odeon.

VEZI ȘI: „O casă deschisă”, piesa regizată de Teodora Petre, câștigătoarea concursului de proiecte organizat de Teatrul Odeon

SPECTACOLA: O să-ți pun una dintre – aparent- cele mai simple întrebări, dar care, după părerea mea, necesită un răspuns destul de greu de dat: cine ești tu Teodora? Cum te-ai prezenta cuiva care nu te cunoaște, dar care și-ar dori s-o facă?

Teodora Petre: Într-adevăr este un răspuns foarte greu, la care cred că aș răspunde de fiecare dată diferit, în funcție de momentul în care sunt întrebată. Cred că noi ca oameni suntem mai degrabă o sumă a reacțiilor la stimulii exteriori pe care îi primim, reacții care pot varia în funcție de experiență, context, stare fizică de moment, nu neapărat în funcție de niște însușiri fixe, de care nu ne dezicem toată viața, orice ar fi. De cele mai multe ori însă pot spune că eu sunt o fire curioasă, deschisă, caut mereu să aflu cum pot face mai bine lucrurile, fie că este vorba despre regie, traducerea pieselor, dezvoltarea mea personală, relațiile cu cei din jur sau micile proiecte de zi cu zi, cum ar fi, cel mai recent, renovarea și decorarea unui apartament! Cred mereu că se poate și mai bine, însă încerc să învăț când să mă opresc, mai ales atunci când ajunge să fie despre propriile mele temeri și nu despre binele proiectului la care lucrez. Sunt extrem de pasionată de teatru și de tot ceea ce ține de acest domeniu, însă dacă aș putea aș călători mai mult, visez să ajung să văd toată lumea, puțin câte puțin. Cred că lucrurile de calitate se construiesc în timp, că nimic nu se întâmplă peste noapte, de aceea răbdarea este lucrul pe care îl admir cel mai mult la o persoană. 

SPECTACOLA: Dragă Teodora, sâmbătă are loc premiera piesei „O casă deschisă” de Will Eno. Ce simți acum, când te desparte doar o zi, practic doar câteva ore de primul spectacol pe scena Teatrului Odeon?

Teodora Petre: Sincer, am impresia tot mai mult că nu reușesc să realizez pe deplin ceea ce mi se întâmplă. Mă așteptam să fiu mult mai emoționată în acest moment, însă nu sunt decât foarte nerăbdătoare să ne întâlnim cu publicul, să împărtășim cu ei povestea noastră. Acest lucru cred că se întâmplă pe de o parte pentru că ultimele zile sunt întotdeauna foarte intense, e foarte mult de lucru, mai sunt multe detalii de pus la punct, n-ai timp să faci vreo mare introspecție, și pe de altă parte pentru că am foarte mare încredere în actorii extraordinari cu care am lucrat, în scenografa mea minunată Ioana Pashca, care nu lasă nimic la întâmplare când vine vorba de decor, costume și lighting design, în muzica superbă compusă de Cezar Antal, în echipa tehnică exemplară a Teatrului Odeon care e pregătită pentru orice, cu alte cuvinte instinctul meu îmi spune că munca noastră a fost bine direcționată și că rezultatele vor fi pe măsură. 

SPECTACOLA: Este prima data când regizezi o piesă la Odeon (știu că ai mai fost asistent de regie în cadrul proiectului „Delirium”, în regia lui Vlad Massaci). Cum ai ajuns aici? 

Teodora Petre: Nici eu nu știu cum am ajuns aici, dacă mă gândesc bine, însă este foarte emoționant să mă întorc la Teatrul Odeon în calitate de regizor. Am fost asistenta de regie a lui Vlad Massaci la mai multe proiecte, printre care și cel de la Odeon, care s-a jucat în aceeași sală în care vom avea și noi premiera. Am învățat foarte multe lucruri de la Vlad, lucruri care îmi vin de multe ori în minte atunci când lucrez și mă ajută nespus, așa că îi mulțumesc pentru asta. 
Pe scurt, începutul pandemiei m-a prins într-o alergătură constantă între turnee, asistențe de regie și job-ul meu de producător de la Teatrul Mic. Nu aveam timp să mă întreb ce mi-aș dori eu să fac cu adevărat, așa că mergeam mai departe cu toate, de-a valma. Când s-a oprit totul și am rămas doar eu cu gândurile mele, domnul Colceag, directorul Teatrului Mic de la vremea respectivă și-a reînnoit propunerea ca eu să fac un spectacol, pe care am acceptat-o imediat. Acesta a fost debutul meu în teatrul de stat. Odată ce am prins gustul, am început să aplic la toate concursurile de proiecte care se anunțau. Printre ele a fost și cel de la Odeon. 

SPECTACOLA: Nu este prima dată când câștigi un astfel de proiect. Ești deja la al treilea. Cu siguranță, de fiecare dată ți-ai dorit ca proiectul tău să fie ales, dar chiar te-ai așteptat să se întâmple asta?

Teodora Petre: Nu m-am așteptat niciodată, n-ai cum să te aștepți, pentru că nu știi niciodată sigur ce fel de proiect caută teatrul cu adevărat. Tu urmezi cerințele concursului cu atenție, însă sunt multe detalii care fac diferența. Fiecare concurs câștigat a fost o mare surpriză și bucurie, o dovadă de încredere din parte teatrelor organizatoare care m-a onorat și mă onorează în continuare. 

SPECTACOLA: Înainte de a face tu însăți regia pieselor pe care le traduci și să le adaptezi pentru scenă, ai fost asistent de regie. Cum simți că te-a ajutat acea perioadă și cu ce beneficii vine pentru tine acum?

Teodora Petre: Din păcate m-am simțit foarte nepregătită pentru această meserie în momentul în care am ieșit din facultate. De aceea mi-am dorit să fac asistență de regie, gândindu-mă că astfel voi avea ocazia să-mi completez cunoștințele practice și chiar așa a fost. Am avut ocazia să lucrez cu unii dintre cei mai buni regizori de la noi și să ,,fur” de la fiecare câte puțin. Perioada aceea m-a ajutat să-mi traduc în limbaj practic studiile teoretice din facultate și să-mi dau seama mai bine ce fel de regizor aș vrea eu să fiu. Îmi aduc aminte foarte multe lecții învățate în perioada asistenței și mă bucur că pot să le aplic în repetițiile mele. 

SPECTACOLA: Se poate spune că domnul Colceag a fost cel care te-a impulsionat să faci trecerea de la asistent de regie la regizor artistic?

Teodora Petre: Da, cu siguranță dumnealui a fost una dintre cele mai vehemente voci care m-au îndemnat să fac acest pas. Mi-a spus direct: ,,Tu când te apuci să faci un spectacol? Adu-mi un text pe care ai vrea să-l montezi!” 
Îmi doresc foarte tare să reușesc să dau înapoi celor ce vin din urma mea măcar o parte din încurajările și susținerea pe care le-am primit de-a lungul timpului de la oameni care au făcut-o fără să aștepte nimic în schimb. Chiar și o vorbă bună spusă la momentul potrivit poate face minuni. Sunt extrem de recunoscătoare pentru toate întâlnirile pe care le-am avut până acum, ele au fost de departe cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat, sursa mea de inspirație și motivație totodată. 

SPECTACOLA: Știu că-ți place să citești, dar mai știu, de asemenea că lectura este dublată și de căutarea (uneori poate inconștientă) a unor subiecte potrivite personalității tale regizorale/dramaturgice. Ți se întâmplă des asta sau mai degrabă se poate spune că citești pentru plăcerea lecturii, iar atunci când un text ți se pare ofertant pentru a fi transpus scenic îl identifici chiar de la primele pagini?

Teodora Petre: În ultimii ani am citit mai mult fie teorie teatrală, fie piese peste piese, în căutarea celei potrivite, lucruri care îmi erau necesare. Sigur că îmi face foarte mare plăcere să am astfel de lecturi și mereu sper să găsesc ceva ce aș vrea să montez. De multe ori caut ceva anume, cu un număr fix de personaje, de un anume gen sau durată etc, însă cel mai important e să-mi stimuleze imaginația. Mi se întâmplă tot mai des să identific un text ofertant de la primele rânduri, ceea ce nu înseamnă deloc că mă interesează doar un anume tip de scriitură, din contră. Toate piesele pe care le-am montat până acum au fost foarte diferite între ele pentru că, pentru mine, textul e baza spectacolului, nu e doar un pretext, așa că am nevoie ca această bază să fie cât mai solidă. 

SPECTACOLA: Ce fel de cărți citești? Ce autori te atrag în mod deosebit? Ce teme?

Teodora Petre:  Lecturile mele personale, care n-au legătură cu teatrul, sunt aparent haotice, dar la o privire mai atentă, există un fir logic care le unește. În ultimul an, spre exemplu, am gravitat spre cărți scrise de femei, fără să-mi propun acest lucru: Elena Ferrante, Lavinia Braniște, Virginia Woolf, Selma Lagerlöf etc. Îmi place ca atunci când citesc să am parte de senzația că mă aflu în mintea personajelor, să le pot urmări îndeaproape gândurile, de aceea am o mare pasiune pentru autobiografii sau cărți scrise la persoana întâi. 

SPECTACOLA: Ți se întâmplă ca piesele pe care le regizezi să le transformi cumva  în „ale tale”? Cum ai traduce pentru public asta?

Teodora Petre: Cred că este imposibil să regizezi un spectacol fără să-ți pui amprenta ta, ca regizor, asupra lui. Primul lucru care facilitează acest proces este faptul că, de cele mai multe ori, componența echipei artistice și a distribuției este aleasă de regizor. Aceste alegeri sunt făcute în funcție de o viziune regizorală gândită în prealabil, care va fi invariabil influențată de personalitatea, gustul și părerile regizorului. Odată ce începe lucrul la spectacol, această amprentă regizorală se lărgește, influențează și traseele personajelor, pentru că actorii pot fi extrem de mimetici, de flexibili, e una din cerințele meseriei lor, așa că un strop din regizor se va regăsi întotdeauna în fiecare dintre personaje. Practic, regizorul este prezent în toate etapele realizării unui spectacol, decide ce e potrivit și ce nu e potrivit cu viziunea sa, așa că toate aceste lucruri fac ca spectacolul ,,să-i aparțină”. 
Mi se întâmplă de multe ori să merg la un spectacol și să recunosc regizorul după atmosfera din spectacol, dar asta mie mi se pare un lucru bun, care denotă o gândire puternică, intenționată, logică. 

SPECTACOLA: Când e un spectacol reușit, în opinia ta? 

Teodora Petre: Un spectacol e reușit atunci când reușește să atragă cu totul spectatorul în lumea de pe scenă, când îl face pe acesta să uite complet de viața lui de zi cu zi pentru două ore, oferindu-i în schimb emoțiile și trăirile personajelor. 

SPECTACOLA: Cât de mult te consulți cu echipa atunci când regizezi un spectacol și ce se întâmplă atunci când actorii nu simt exact ca tine?

Teodora Petre: Eu consider că scenograful este partenerul meu în lucrul la spectacol, așa că îmi place să ne consultăm foarte mult atât când vine vorba de estetica spectacolului, cât și de mizanscenă, adică de ceea ce se întâmplă pe scenă, de jocul actorilor. Cred că acest dialog e necesar pentru realizarea unui spectacol coerent, reușit. Nu mă refer să ne cerem voie unul altuia, ci să avem grijă ca ceea ce face celălalt să fie în concordanță cu ceea ce am stabilit inițial de comun acord. Când vine vorba de lucrul cu actorul lucrurile stau ușor diferit, în sensul că regizorul arată direcția de mers și îndrumă actorul spre rol, însă dacă actorii au sugestii sau obiecții de-a lungul acestui drum, discutăm și ajungem împreună la varianta cea mai bună pentru spectacol. 

SPECTACOLA: Care a fost piesa cel mai greu de pus în scenă de până acum și de ce? Care au temerile, greutățile întâmpinate?

Teodora Petre: Cel mai greu mi-a fost să regizez primul meu spectacol, ,,Omul din oglindă” după ,,Teatrul Descompus” de Matei Vișniec. De la faptul că eram în plină pandemie, că repetam cu măști, că într-un final ne-am îmbolnăvit cu toții și am fost nevoiți să amânăm repetițiile cu o lună, până s-a refăcut toată lumea, până la faptul că a fost prima dată când am lucrat un text de teatru absurd, care este un gen foarte special, toate aceste lucruri m-au sensibilizat și mi-au îngreunat lucrul la spectacol. Am descoperit că, deși domnul Vișniec este un dramaturg genial și piesele sale sunt un reper pentru mine, eu încă nu mi-am dezvoltat suficient mușchiul necesar regizării unui spectacol de teatru absurd, asta dacă o să mi-l dezvolt vreodată. Am enorm de multă admirație pentru regizorii care reușesc și mă duc cu mare drag la astfel de spectacole, dar cred că pentru mine, momentan, nu este cea mai potrivită alegere. E greu să tragi astfel de concluzii chiar în timpul lucrului la spectacol dar a fost o lecție necesară pentru mine, la momentul respectiv. 

SPECTACOLA: Spuneai într-un interviu atât de frumos că ți-e frică „să nu fac mai puțin decât pot să fac, să mă prezint mai puțin decât aș putea”, iar asta te motivează.   Mi se pare că pui o presiune uriașă pe tine spunând lucrurile asta, în vreme ce tu spui că ele, de fapt, te motivează. Cum reușești să-ți învingi temerile, îndoielile, fricile?

Teodora Petre: Da, așa este, am așteptări foarte mari de la mine. Sigur că inițial acest lucru m-a umplut de frici și îndoieli, însă de la un proiect la altul, printr-un proces conștient și asumat am încercat să mă cunosc mai bine, să văd de unde vin aceste lucruri, să-mi știu limitele și astfel să dau tot ce am eu mai bun, fără să mă judec că aș fi putut mai mult. Dacă mă concentrez pe spectacol, pe ce e mai bun pentru reușita lui, și nu neapărat a mea, acest lucru mă motivează și mă responsabilizează să fiu prezentă în cea mai bună formă a mea. 

Teodora Petre: „Cel mai frică îmi e ca spectacolele mele să nu-și găsească publicul, să nu treacă rampa până în sufletele spectatorilor.”

SPECTACOLA: De ce-ți e cel mai frică la urma-urmei atunci când e vorba de teatru?

Teodora Petre: Cel mai frică îmi e ca spectacolele mele să nu-și găsească publicul, să nu treacă rampa până în sufletele spectatorilor. Misiunea mea este să le ofer o experiență diferită de ceea ce văd în viața de zi cu zi, să le trezesc simțuri de care poate au uitat, chiar dacă acest lucru nu poate fi valabil pentru toată lumea, nu cred că există niciun spectacol care să placă și să-și emoționeze toți spectatorii, fără excepție. De aceea încerc să mă gândesc la lucrurile care ne unesc pe noi ca oameni atunci când fac un spectacol, nu doar la ce mi-ar plăcea mie, Teodora, să văd pe scenă, dar în același timp să le prezint într-o formă personală, pe limba mea, altfel spus. 

SPECTACOLA: Fie că au fost scrise în această cheie, fie că l-ai strecurat tu pe ici-pe colo, tocmai din dorința de a detensiona lucrurile, piesele tale au umor. Să ne așteptăm să râdem, sau măcar să zâmbim și la cea mai recentă piesă pe care o regizezi „O casă deschisă”, de Will Eno, de la Odeon?

Teodora Petre: Umorul este esențial mai ales într-o dramă, după părerea mea. Nu poți aprecia adâncimea unei prăpastii decât odată ce îi stabilești marginile. Tot așa, drama începe acolo unde se termină umorul, ceea ce îl face indispensabil. Acestea fiind spuse, avem momente comice care vor smulge măcar un zâmbet spectatorilor, dacă nu mai mult, însă scopul lor este să scoată în evidență drama familiei și situația specială în care se află aceștia, nu să transforme spectacolul într-o comedie. 

SPECTACOLA: „O casă deschisă” este și despre nevoia de comunicare în familie, de capacitatea de a comunica cu adevărat și mi se pare foarte interesant că ai adus la lumină această piesă într-o eră în care avem cele mai multe și diverse canale de comunicare, dar în care, cu toate astea, comunicăm cel mai puțin, mai artificial. Ce te-a atras la acest text și când ai simțit că el va fi cel pe care vei lucra mai departe?

Teodora Petre: Acesta a fost unul dintre textele pe care am știut că vreau să le montez încă de la primele pagini. Tocmai pentru că trăim în această eră în care comunicarea de calitate este afectată de numărul prea mare de canale de comunicare existente am recunoscut din prima stilul defectuos și incomplet al familiei de a vorbi unul cu celălalt. Îl aud peste tot în jurul meu, îl mai practic și eu, și cei apropiați mie. Sigur, familia din piesa are aceste dificultăți din mai multe motive grele și complicate, majoritatea țin de incapacitatea fiecăruia de a-și recunoaște propriile nevoi și de a le asculta pe ale celuilalt. Sunt comportamente perpetuate din generație în generație, devenite obișnuință, pe care nimeni nu a încercat sau nu a știut cum să le vindece, care nu provoacă decât suferință și frică și nu permit nicio conexiune adevărată și sinceră să se formeze între indivizi. Toate acestea sunt lucruri la care m-am gândit mult în ultimii ani, care m-au preocupat și în viața mea personală, așa că acest text a reprezentat o alegere evidentă pentru mine. Pe lângă asta, aveam și o distribuție ideală care să joace aceste roluri, așa că totul s-a potrivit de minune.