Ortodoxe
Sf. Ier. Dionisie, episcopul Cetăţii Albe - Ismail; Sf. Mc. Sofia (Înţelepciunea) şi fiicele ei: Pistis (Credinţa), Elpis (Nădejdea) şi Agapis (Dragostea)

Greco-catolice
Sf. m. Sofia şi fiicele ei Pistis, Elpis şi Agapis

Romano-catolice
Sf. Robert Bellarmin, ep. înv.; Hildegard de Bingen, fec. înv.


Episcopul Dionisie Erhan reprezintă una dintre cele mai marcante personalităţi ecleziastice basarabene din prima jumătate a secolului trecut şi este unul dintre luptătorii pentru realizarea statului naţional unitar român.

A fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 25 octombrie 2018, anul în care s-au împlinit 100 ani de la alegerea sa ca arhiereu.

Sfântul Dionisie, Dimitrie, după numele de botez, s-a născut în anul 1868, în satul Badar din Republica Moldova. La numai 15 ani, în 28 noiembrie 1883, a intrat în obştea Mănăstirii Suruceni, din apropierea Chişinăului.

A parcurs toate etapele vieţii monahale devenind, pe rând, rasofor în 1890, monah în 1899, primind numele Dionisie, ierodiacon în 1900 şi ieromonah în 1904.

În 1908 a fost ales stareţ al Mănăstirii Suruceni. În luna mai a anului 1918 a fost ridicat la treapta de arhimandrit, iar în data de 22 iulie 1918 a fost ales arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului, cu titulatura al Ismailului, fiind hirotonit în Catedrala Mitropolitană din Iaşi.

Dionisie Erhan a fost ales episcop al Cetăţii Albe şi Ismailului în 1934 şi a păstorit până în anul 1940.

După pactul Ribbentrop-Molotov şi cedarea Basarabiei (1940), s-a refugiat în ţară, unde a păstorit credincioşii din Episcopia Argeşului, între anii 1940-1941.

Ulterior s-a întors la mănăstirea sa de metanie, trecând la Domnul în data de 17 septembrie 1943, la Spitalul central din Chişinău.

Trupul episcopului Dionisie Erhan a fost găsit neputrezit în timpul unor lucrări de consolidare efectuate la Mănăstirea Suruceni, în data de 10 iulie 2018. Propunerea de canonizare a sa a venit din partea Sinodului Mitropoliei Basarabiei ca urmare a demersurilor Episcopiei Basarabiei de Sud.

* Sfânta Muceniţă Sofia şi fiicele sale, Pistis, Elpis şi Agapis, sunt sărbătorite de Biserică la 17 septembrie.

Sfânta Sofia era de neam italian, văduvă, şi avea din căsătorie trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuţi evanghelice: pe cea dintâi a numit-o Pistis (Credinţă), pe cea de a doua - Elpis (Nădejde), iar pe cea de a treia fiică a numit-o Agapi (Dragoste).

Sfintele muceniţe au trăit în vremea împăratului Hadrian (117-138), în Roma.

Pistis era în vârstă de 12 ani, Elpis, de 10 ani, iar Agapis, de 9, atunci când au fost chemate împreună cu mama lor la împărat, căci acesta auzise de la eparhul său de cele trei fecioare care duceau o viaţă închinată cu totul lui Hristos.

Mama şi fiicele sale au înţeles pricina acestei chemări "Şi după rugăciune, închinându-se lui Dumnezeu, au ieşit toate patru, maica cu fiicele, luându-se de mâini ca o cunună împletită. Şi mergeau, căutând adeseori spre cer, cu suspinuri şi cu rugăciunea în taină, încredinţându-se la ajutorul Celuia ce a poruncit 'să nu ne temem de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă' " (Vieţile Sfinţilor).

În faţa Sfintei Sofia, Sfintele Muceniţe, Pistis mai întâi, urmată de Elpis şi apoi de Agapis, au fost supuse la chinuri cumplite, după ce fiecare pe rând l-a mărturisit pe Hristos şi a refuzat să jertfească zeiţei Artemida.

Rezistând în faţa tuturor chinurilor, cele trei muceniţe au fost în cele din urma omorâte prin tăierea capului, iar mama lor le-a luat trupurile, le-a aşezat într-o singură raclă şi le-a îngropat, la un loc înalt.

"Apoi, însăşi ea, şezând lângă mormântul lor trei zile, se ruga lui Dumnezeu cu umilinţă şi a adormit cu somnul morţii în Domnul şi s-a îngropat de către credincioşi în acelaşi loc împreună cu fiicele cu care a avut parte de împărăţia cerească şi de încoronarea mucenicească, că deşi n-a suferit cu trupul, cu inima a pătimit mult pentru Hristos", notează Agerpres.